Deşi istora lui dovedeşte că omul a reuşit cu greu să stăpânească Pământul, acum, se pare, prea îl dijmuieşte. Sub ochii noştri au loc schimbări spectaculoase în privinţa evoluţiei numărului populaţiei pe glob. De la o vreme încoace înmulţirea ei pare de nestăvilit, cu toate că pe la noi, prin zonă (a se citi întreaga Europă), se vorbeşte de o aprigă curbă descendentă a acesteia. De altfel, fenomenul se regăseşte în lipsa crasă a forţei de muncă, tot mai greu de asigurat pe plan european, dar şi naţional, fiind necesară completarea acesteia cu resurse venite tocmai din Asia, dar şi din Africa, de acolo de unde pare a se plămădi noul val al invaziei „barbare", după mai bine de un mileniu şi jumătate.
Dacă cu zeci şi sute de milenii în urmă cam bătea vântul pe glob în privinţa populării lui cu specia umană, ea ajungând la un miliard abia în 1850, de la o vreme încoace, mai precis după Al Doilea Război Mondial (1950) asistăm la o adevărată explozie demografică, despre care credem că descoperirea antibioticelor, îndeosebi, nu este străină.
În vreme ce, timp de un secol, adică din 1850 până în 1950, populaţia mondială a crescut cu 1,5 miliarde de locuitori, ajungând la 2,5 miliarde, aproape acelaşi spor a fost obţinut timp de 25 de ani. Mai mult decât atât, după surse ONU, din 1970 şi până azi, adică în intervalul a 48 de ani, populaţia de pe mapamond s-a dublat, ajungând în 2017 la 7,6 miliarde de suflete.
Întrucât acest interval de timp necesită o analiză aparte, am hotărât să aducem astăzi, în centrul atenţiei, mai mult trecutul decât prezentul omenirii, care, din punct de vedere al evoluţiei sale demografice are pagini deosebit de interesante. Întrebarea care se pune este cum a ajuns populaţia globului la un miliard abia în 1850, când se ştie bine că omul datează pe planeta Pământ de sute de mii de ani sau chiar de milioane de ani?
Într-adevăr, mulţi savanţi, îndeosebi antropologi şi demografi s-au preocupat de originea biologică a omului, constatând că aceasta se pierde în negura vremii. Fie că suntem adepţi ai creştinismului sau ai teoriei evoluţioniste, cercetătorii au adunat dovezi materiale certe ale prezenţei omului pe pământ încă de acum 600.000 de ani, dar se crede tot mai mult că lucrul acesta să se fi întâmplat cu trei-patru sau chiar opt milioane de ani înainte, leagănul speciei fiind zonele calde, în speţă, Africa şi Asia de Sud.
Homo sapiens, ca ultimul din lanţul evolutiv şi de care suntem noi legaţi, a apărut, tot după aprecierea acestora, acum 35.000 de ani, simultan în Europa, Asia şi Africa, când se consideră că omul, ca fiinţă, a ajuns la nivelul de inteligenţă al celui actual.
Ce au făcut oamenii atâta vreme pe pământ, fără ca să se observe? Au trecut prin furcile caudine ale evoluţiei lor, ţinând piept propriului destin, care nu se poate spune că le-a fost prea favorabil.
Timp de sute de mii de ani, omul se perinda pe nemărginitele întinderi ale pământului, dominate de uriaşe turme de animale ostile, iar din momentul în care a reuşit socializarea sa, a intrat sub incidenţa războaielor şi molimelor.
Iată ce spun experţii ONU despre acest fenomen: „Cu 500.000-600.000 de ani în urmă, se apreciază că populaţia globului se ridica la câteva mii de oameni.Acum 100.000 de ani ar fi existat câteva zeci de mii de locuitori, iar cu 10.000 de ani în urmă, cifra ar fi ajuns la 10 milioane de locuitori."
Concluzia experţilor ONU este că civilizaţia omenirii a urmat un drum extrem de lent şi abia în ultimele secole ea a avut un ritm exponenţial, exploziv chiar. Adunat la un loc întreg parcursul său, se apreciază că în 99 la sută din întreaga sa istorie, omul s-a zbătut în sălbăticie, ocupându-se cu vânătoarea. Abia cu 10.000 de ani în urmă a apărut „omul agricol", iar cel „industrial", doar acum câteva sute de ani. Vânătoarea i-a socializat pe oameni, iar agricultura i-a plasat pe pista civilizaţiei. Inventarea agricultrurii pare să fi fost una din cele mai mari realizări ale omului, iar faptul s-a produs în zona Mesopotaniei: pe Tigru şi Eufrat, în Iran şi Turcia, pe Gange, în China etc. De aceea pe vremea lui Iisus Hristos, civilizaţia din această zonă era mult mai avansată decât la noi, în Europa, chiar poate cu un mileniu.
Comparând cei 600.000 de ani cu un maraton, pe distanţa a 60 km, se apreciază că din aceştia, 58-59 km au fost un drum foarte greu, prin crânguri şi păduri virgine, şi abia la ultimul km de drum, care corespunde unui parcurs de 10.000 de ani, apar primele semne mai evidente ale culturii şi civilizaţiei. Ele devin mai semnificative abia pe ultimii 200 m, care corespund epocii antice romane. După ce a parcurs atâta distanţă prin hăţişuri, cu 200 m înainte de „finiş", drumul alergătorului nostru este acoperit cu dalele de piatră ale civilizaţiei romane, cu o sută de metri, alergătorul nostru întâlneşte în cale, construcţiile orăşeneşti ale breslelor medievale. Abia pe ultimii zece metri, alergătorul dă de iluminarea sărăcăcioasă a lămpilor cu unsoare, iar minunea uluitoare o întâlneşte abia pe ultimii 5m (50 de ani) când acesta este asurzit de zgomotul maşinilor şi orbit de reflectoarele reporterilor de radio şi televiziune, năucit de diversitatea aparatelor de telefonie mobilă.
De ce 580.000-590.000 de ani prin hăţişurile naturii? Pentru că sute de mii de ani i-au trebuit omului să-şi perfecţioneze cât de cât uneltele. Pentru că sute de mii de ani el n-a reuşit să depăşească faza uneltelor de piatră cu care nu putea realiza cine ştie ce. Arcul cu săgeţi a apărut doar cu 12.000 de ani înaintea erei noastre, iar locul pietrei prelucrate a fost luat de către bronz şi fier abia cu 2-3 milenii î.e.n.
Şi în era noastră lucrurile au evoluat lent. Antichitatea şi Evul Mediu n-au fost prea productive. Explozia civilizaţiei a fost marcată abia de revoluţia industrială. În 1680 a fost descoperit cazanul cu aburi, în 1754 a fost inventat laminorul la cald, în 1767 maşina de filat, în 1785 războiul mecanic, în 1800 strungul mecanic, în 1813 locomotiva cu aburi. De aici încolo invenţiile şi descoperirile se succed tot mai rapid, ajungându-se în timp record la impresionanta civilizaţie de azi.
Evoluţia populaţiei lumii a fost determinată de condiţiile ei existenţiale. Se apreciază că pe vremea lui Iisus Hristos, deci în anul întâi al erei noastre, populaţia lumii nu era mai mare de 200-300 de milioane. Unii avansează chiar, cifra de 100 de milioane. Ea a ajuns la o jumătate de miliard abia în 1650, ca să se dubleze după 200 de ani, adică în 1850, când a atins miliardul.
Astăzi însă, este o nebunie. Cu fiecare an se mai naşte o Germanie, adică populaţia mondială sporeşte cu 80.000.000 de suflete, ceea ce înseamnă un miliard la 13 ani. Peste câteva decenii va fi şi mai şi. Dacă cu 200 de ani în urmă preotul englez Malthus ne ameninţa cu o explozie demografică înfricoşătoare, iată că ea a venit. Dar nu numai creşterea exponenţială a populaţiei trebuie să ne îngrijoreze, ci şi evoluţia fulminantă a tehnicii, atât industriale cât şi postindustriale, de comunicare, de creare a inteligenţei artificiale, pe cale să devină un concurent serios al inteligenţei umane. Dacă roboţii vor pune stapânire pe majoritatea locurilor de muncă, şi dacă ei se vor dovedi mai productivi decât oamenii, ne întrebăm, cu ce se va ocupa puzderia de poplulaţie existentă care nu mai are căutare în câmpul muncii? Ce se va alege din această dură competiţie, şi dacă cumva ingeniozitatea minţii umane de a merge tot mai hotărâtă în descoperiri epocale nu-şi va crea germenii propriei ei distrugeri. Această aglomerare de descoperiri într-un timp record, de la o zi la alta, de la o săptămână la alta, în condiţiile în care omului i-au trebuit zeci de milenii pentru a ajunge de la piatra brută la cea prelucrată, ca principală unealtă, nu poate decât să ne sperie. Întrebarea care se naşte din această îngrijorătoare stare de fapt este, dacă nu cumva omenirea se află foarte aproape de piscul evoluţiei sale, dincolo de care nu poate exista o altă perspectivă decât coborâşul, iar dacă nu vom fi conştienţi de fenomen, efectele acestuia pot depăşi orice altă catastrofă.
