Şi de această dată, Manuscrisul de jad îşi ia literă şi spirit din paginile eminesciene de publicistică. Când se vorbeşte, în ziua noastră, despre naţiunea română cu jumătate de gură sau nu se mai vorbeşte, cartea Marelui Dascăl îmi spune că fiecare pas pe care-l facem înainte e şi recunoaşterea de sine a naţiunii, venirea ei în fire. În crezul eminescian, cuvintele din Biblie „În sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga hrana" nu sunt blestem, ci binecuvântare, căci în sudoare frunţii omul se cunoaşte pe sine, înfăptuind o muncă naţională care să înlăture ruina şi barbaria, păstrând fiinţa naţională în haina neîmbătrânirii. Astfel de rezultate sunt greu de câştigat, însă sensul lor duc spre înalta civilizaţie, în faţa căreia „străini şi semistrăini" să nu mai falsifice dreptul nostru, viaţa publică, datinile, istoria şi limba, adică ceea ce întăreşte vertebrele naţiunii şi face ca un popor să se cunoască pe el însuşi, păstrându-şi originalitatea şi tinereţea.
Ce bine i-ar sta zilei noastre să despice firul unor asemenea idei!
Dar...
Cel căruia i s-a ursit tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte, scrie Eminescu, merge în largul lumii s-o mântuiască de la pieire, luptându-se cu primejdiile fiarelor, deschizând împărăţii bogate şi puternice, ca, apoi, să ajungă la palatul unde-l aştepta neîmbătrânirea şi nemurirea. Numai că, plecând într-o bună zi la vânătoare, adormi într-o vale fermecătoare, apărându-i în vis casa părintească. De fapt, el adormise în valea aducerii-aminte şi cum se trezi luă drumul spre casă. În piaţa unui oraş, întâlni o sculptură de marmură care-l reprezenta pe el, luptându-se cu un zmeu. Întrebând un trecător ce reprezintă statuia, acesta îi răspunse că în urmă cu sute de ani un viteaz ar fi ucis un zmeu în locurile acelea care erau pustii şi că de atunci a fost cu putinţă să se aşeze oameni în locul acela.
„Dar bine, eu sunt acela" - zise cavalerul nemuritor.
Lumea ce se strânsese împrejurul lui râse de dânsul şi-l crezu nebun. Pe oriunde trecea, nimeni nu-l credea că el a fost cel care a dat locurilor bogăţie şi putere, curăţind pustiurile de monştri şi codrii de fiarele primejdioase.
Aşa e, crede Eminescu, şi cu geniul neîmbătrânit al istoriei noastre. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea cel Bătrân şi ar zice: „eu v-am dat independenţa ţării", mulţi l-ar lua în derâdere pe domnitor. Dacă acelaşi geniu ar veni sub forma lui Cuza Vodă şi ar zice: „eu v-am dat toate drepturile câte le aveţi astăzi" nu ar fi crezut, fiind, la fel, luat în derâdere...
Aici, acum, începe dreptul fiecăruia la reflecţie.
