IOAN SLAVICI, UN MARE ISTORIC EUROPEAN AL SECOLULUI XIX, DESPRE UNGURI

Ioan Slavici, la cererea lui Iacob Negruzzi, s-a documentat şi a terminat Studii asupra maghiarilor publicate în Orientul latin din Braşov şi Convorbiri literare din Iaşi. Acestea au fost recent publicate în seria Opere a Academiei române, în vol. VIII.1 p.688 Slavici îi priveşte cu simpatie şi observă specificitatea asiatică a maghiarilor, aceştia au rezistat influenţelor europene manifestând, „o antipatie naturală " faţă de europeni. Slavici explică acel szilay intraductibil: Viforul turbat e «szilay fergeteg», pasiunile extreme ar fi «szilay képzelem», peroraţia furtunoasă ar fi «szilay beszéd». „Szilay, vasăzică, extremitate în toate" - conchide Slavici, afirmând mai departe, paradoxal, că maghiarul e demn de compătimire în virtuţile sale şi demn de admiraţie în viciile sale! Vedem la maghiar „cele mai frumoase virtuţi publice şi private care se schimbă repede şi nemijlocit în pasiunile cele mai mârşave". Naţionalismul maghiar e şi el extrem, pe de o parte o preţuire exacerbată pentru tot ce e maghiar şi o dispreţuire oarbă a tot ce e străin şi nemaghiar. Voltaire, Rousseau, Hugo, Goethe, Schiller, Kant sau Schopenhauer sunt de treabă, dar „nu au putut fi un Petöfy, un Vörösmarthy ori ceilalţi luceferi maghiari"! Din nou Slavici: „Naţionalismul maghiar se manifestă în două forme; într-o preţuire preocupată a tot ce e maghiar; şi într-o dispreţuire oarbă a tot ce e străin şi nemaghiar. Un dispreţ amestecat c-o adâncă compătimire îl ocupă pe fiece om serios, văzând divinizarea oarbă cu care maghiarul voieşte a da un nimb sublim la tot ce e maghiar*. «Magyar» e pentru maghiar sinonim cu «perfect», tot ce e maghiar e mai bun; şi tot ce e mai rău, prin aceea că e maghiar, devine cât se poate de bun, - «Magyar» vasăzică idealul omului sau celui mai perfect om. Să luăm, însă, câteva forme concrete, câteva expresiuni mai generale ale limbii maghiare, care vom vedea apriat reflexul acestui naţionalism divinizator:«Magyar Isten» ca să zică D-zeu maghiar şi va să-nţeleagă: D-zeu adevărat, «Magyari vílaga» «lume maghiară» «lume fericită», «Magyar élet» «viaţă maghiară» «viaţă fericită», «Magyar jog» «drept maghiar» «drept bun», «Magyar igazság» «dreptate maghiară» «dreptate sfântă», «Magyar szabadság» «libertate maghiară, libertate adevărată», «Magyar ebéd» «prânz maghiar» «prânz mănos», «Magyar beszél» «vorbeşte maghiareşte» «vorbeşte logic, bine, frumos», «Amúgy magyarosan» «sieşi maghiareşte» «cum se cade». Să fie destul dintre multe aceste puţine, cred că şi prin acestea noţiunea va fi destul de clarificată ".

O altă faţă a şovinismului maghiar derivată dintr-o exagerată apreciere de sine este dispreţul faţă de popoarele din proximitate. În acest sens cităm mai departe din Slavici: „.Maghiarul nu urăşte pe nime (afară de neamţ); el dispreţuieşte numai. Toate popoarele conlocuitoare cu ei au unul ori mai multe atribute dispreţuite de aceştia; ei au pentru fiecare naţiune o colecţie de anecdote batjocoritoare; ba chiar şi însuşi numele simple ale naţiunilor din Ungaria sunt în limba maghiară atribute şi predi[cate] de batjocură. Aşa se zice d. es: A német hunczut = neamţul e blăstămat, Az oláh naponsült = românul e fript la soare, A rácz vad = sârbul e sălbatec, A tot nem ember = slovacul nu-i om, A zsidó búdös = jidovul pute, Bugyogós sváb = şvab cu fundoi, Medve = urs = român, Piszkos = spurcat = slovac, Cseh (bohem) = gunoi de om etc. De aici vine apoi, că voind maghiarii să se batjocorească unul pe altul, îşi atribuiesc numele cutărei naţiuni vecine. Te oláh medve! Te vad rácz! Te tot! = Ebadta németje! Csehczo! Etc. De aici provin cele mai multe capete sparte. Urmarea acestei înjosiri sistematice fu, că din partea vecinilor ei se priviră ca un ce mai înalt, ci că şi din partea vecinilor ei fură priviţi tot asemene. Românii, sârbii şi slovacii se ruşinară de numele lor până în timpii mai recenţi; iar cât pentru nemţi, jidovi, rusneci şi o mare parte a slovacilor, nici azi nu este pentru ei v-o insultă mai mare decât de a le zice că sunt ceea ce sunt. Din cauza asta românii pretind de a fi numiţi «românok» în loc de «olâhok»... Aceşti oameni nu pot fi pentru mine şi mai cu seamă pentru societate un pericol. Ei sunt, şi aş putea zice, că, după stingere, fiinţa lor nu va lăsa nicio urmă. «A magyar szalma tuz - maghiarul e foc de paie» o zice foarte caracteristic proverbul lor popular, în ei nu este nimic adevărat, nimic permanent; în întreaga lor fiinţă nu este nicio putere intrinsecă."1 p.692 Părerea lui Slavici la 1873, ca supus austro-ungar, publicată cu riscurile cunoscute şi în Orientul latin de la Braşov.

Protopopul Nicolae Vasiu din Cluj, om integru, care nu se sfieşte să judece puţin măgulitor ierarhii ortodocşi şi greco-catolici pentru comportarea lor laşă şi trădătoare din perioada horthyistă, vorbind despre ipocrizia maghiarizaţilor cu ocazia primirii Armatei sovietice, în Cluj, la 4 iulie 1945, sintetizează: Oameni cu două feţe sunt mulţi în lume, dar popoare asemănătoare cu acest tip de oameni sunt puţine.2 p.366

Referinţe:

Ioan Slavici, Opere (seria Eugen Simion), vol. VIII, Scrieri istorice şi etnografice, Buc. 2007

Nicolae Vasiu, Consideraţii asupra evenimentelor naţionale ... Cluj-Napoca, 2015

Lasă un comentariu