Praznicul Învierii Domnului este cea mai însemnată sărbătoare a primăverii, aşteptată de tot satul cu mare bucurie şi nerăbdare, mai ales pentru cei care „o ţânut tăt postu' mare".
Dacă tot e vorba despre postul mare, doresc să vă aduc în atenţie câteva aspecte legate de hrana pe care ţăranii din trecut obişnuiau să o consume în acestă perioadă. Hrana se compunea mai mult din zarzavaturi, fructe, din care unele dezhidratate, ciuperci şi pentru cei care erau mai în vârstă sau slăbiţi de boli se admitea puţină carne de peşte. Tot ce ţinea de alimentaţie se prepara acasă în cuptor. Fructele culese toamna, mai ales prunele, care au fost aşezate în prealabil pe planşete din scândură, erau introduse în cuptorul cald, din care a fost scoasă pâinea coaptă. În acelaşi fel se proceda cu merele, sau perele tăiate şi apoi înşirate pe aţă. După ce căldura cuptorului le înmuia, deci se coceau, erau aşezate la soare pentru ca acesta împreună cu vântul să le dezhidrateze, apoi ele erau consumate sub formă de supă sau zeamă. Nelipsit era şi „silvoizul" care se înmuia cu apă, pentru a putea fi întins pe feliile de mămăligă. De fapt, în gospodăria ţăranului de la Poarta, mămăliga era nelipsită din alimentaţia de zi cu zi, pâinea se consuma numai duminica şi în sărbători. Vedem deci că în această perioadă se consumau multe produse cu un mare conţinut de zahăr, de aceea se adăugau şi produse mai acre. Se spunea că dacă se consumă silvoizul şi prunele uscate, fără adaosul de produse acre, „te loveşte gânju". De aceea se consuma varză murată tăiată felii ori ceapă tăiată solzişori, sărată şi acrită cu oţet. Cuvântul „gânj" nu se referă la vreu băţ sau vreo nuia, ci la apariţia glucozei în sânge, deci a diabetului zaharat. Şi atunci ne punem întrebarea: de unde ştiau ţăranii de la Poarta, fără pic de carte, acest lucru? Aceasta este experinţa acumulată de sute de ani şi transmisă din tată-n fiu, devenind astfel o datină.
De sfintele Paşte, în fiecare familie, de pe masa de sărbătoare, oricât de săracă ar fi fost, nu lipsea pâinea ori un colac, mai ales dacă în familie erau copii, precum şi ouăle roşii. Tot nelipsit era mielul, din care se prepara drobul (menţionez că în vremea anilor 1940, până în 1990, în satul Poarta, numai la sărbătoarea Paştelor era mâncată oficial carne de miel sau de oaie). În prima zi a Paştelor, oamenii aduceau la biserică aproape toate aceste bunătăţi pentru a fi sfinţite şi numai după aceea urma masa în familie la care toţi membri trebuiau să fie prezenţi. În timpul postului Crăciunului sau cel târziu până la „Câşlegi" – perioadă de la Bobotează până la începutul postului mare- se anunţa o persoană, sau două care să asigure vinul şi pâinea care deveneau prima „bucată" - făcându-se referire la mâncăruri alese - consumată în prima zi de Paşte. Era o regulă respectată cu stricteţe ca pâinea să fie frământată de o femeie bătrână şi văduvă, iar vinul să fie stors, de asemenea, de un bărbat bătrân şi văduv în compania copiilor şi a nepoţilor, respectând reţeta tradiţională, fără adaos de apă sau alte ingrediente.
Acestea erau aduse la biserică, unde, tot femei bătrâne tăiau pâinea în bucăţele, peste care preotul punea vinul şi apoi oficia slujba de sfinţire. În prima zi a Paştelor, aceste „paşte" erau împărţite la credincioşii pregătiţi de acasă cu o ceşcuţă ori cu un vas - mărimea sa depindea de membrii familiei -pentru a le duce acasă familiei. Când toată familia era adunată, capul acesteia, sau persoana cea mai în vârstă de parte bărbătească din casă, lua cu lingura din „paşte" şi le oferea mai întâi celor în vârstă şi apoi copiilor. Când lingura se apropia de gura celui ce primea conţinutul acesta, rostea „Hristos o înviet!", iar cel care primea, răspundea „Adevărat o Înviet!". Acest ritual se repeta până la ultimul membru al familiei, şi numai după această „cuminicătură" se servea mâncarea pregătită. O condiţie de a se putea „împărtăşi", era ţinerea integrală a postului mare, cu o stricteţe deosebită a Săptămânii Patimilor, în care se intensifica rugăciunea şi, mai ales, numărul metaniilor.
Această împărtăşire simbolică se oferea în toată săptămâna luminată, numai celor care participau la Sfânta Liturghie. Din păcate, acest obicei nu se mai practică decât la casele unde se mai află un bătrân ancorat în tradiţie, obiceiul fiind în mare parte schimbat, oferindu-se acestă „împărtăşire" celor care au ţinut post negru din Vinerea Mare până în noaptea de Înviere, după ce se termină slujba de la biserică.
Toate aceste obiceiuri pe care le-am prezentat succint au fost culese din sat de la Octavian Pop, veteran din cel de al Doilea Război Mondial, care s-a întors acasă schimbat radical atât psihic, cât şi fizic, deoarece îmi povestea că ai săi nu l-au recunoscut atunci când a fost eliberat la vatră. Azi, acesta nu mai este printre noi, însă mă bucur că l-am cunoscut şi am avut plăcerea, onoarea şi bucuria de a discuta cu dânsul despre tinereţea sa, despre greutăţile prin care i-a fost dat să treacă, dar şi despre aceste obiceiuri, care se diluează de la un an la altul, lăsându-ne parcă mai săraci...
