Premergător evenimentelor pascale, sărbătorite deopotrivă de evrei şi creştini, consider că este oportună şi chiar necesară explicarea fenomenului pascal, pe care toţi credincioşii - evrei şi creştini - îl împărtăşesc atât la propriu cât şi la figurat, atunci când au consumat sau consumă din acel „Miel pascal", care, aşa cum voi încerca să demonstrez, are atât puncte comune cu religia mozaică, dar se şi diferenţiază de aceasta. Din anumite puncte de vedere le face incompatibile: sub raport simbolistic, dar şi a efectelor induse în întreaga lume creştină, mai ales prin idealul de viaţă clădit pe modelul divin, reprezentat de Fiul lui Dumnezeu, şi nu prin natura Sa umană - imanentă. Incompatibilitate care conduce spre semnificaţii diametral opuse din această perspectivă simbolică şi a practicilor ritualice, printre care, acest sacrificiu al mielului pascal la credincioşii creştini. În primul rând trebuie spus că sărbătoarea pascală la creştini, care vizează moartea şi Învierea Mântuitorului, jertfit la propriu, ca un miel nevinovat şi neprihănit, nu ar trebui celebrată printr-o altă moarte adevărată a unei părţi din ceea ce aparţine creaţiei. O asemenea practică ritualică milenară, faţă de care a luat atitudine şi actualul Suveran Pontif atunci când atrăgea atenţia asupra necesităţii respectării şi a responsabilităţii faţă de fiecare creatură, şi mai cu seamă a respectării poruncii a VI-a din Decalog, Să nu ucizi (Ieşirea 20:13), vine în contradicţie cu mesajul religios înscris în acest act justiţiar divin, în mod deosebit cu ideologia creştină care promovează iubirea, viaţa şi nu moartea. Desigur, raţiunea acestei porunci divine transcende viaţa pământească prin autorul ei, ştiut fiind că viaţa este cel mai mare bun pe care Dumnezeu - Creatorul le-a dăruit omului, constituind temelia tuturor celorlalte bunuri ce aparţin creaţiei. De aceea, spre deosebire de sărbătoarea evreilor, la viitorii creştini, sacrificiul mielului se constituia într-un simbol al învingerii morţii prin viaţă (cu moarte pre moarte călcând), prefigurând după cum spunea Sfântul Ambrozie al Milanului, sacrificiul jertfei supreme a Mântuitorului. Astfel, prin intermediul doctrinei şi credinţei creştine s-a realizat transfigurarea acestei jertfe dintr-o formă ontologică, imanentă şi zoomorfizată, aceea de miel sacrificat, lipsit de vreo dimensiune teoforică (care să conţină numele sau imaginea divinităţii), specifică religiei monoteiste mozaice, la o formă antropomorfizată de factură transcendentă, precum este „Mielul lui Dumnezeu", simbolizat în creştinism.
Un asemenea caracter teontropic (prin care este acceptată legătura dintre fiinţele create şi Creator) rezultă nu numai din perspectiva sa simbolică, ci şi din punct de vedere etimologic, cuvântul „miel", în alcătuirea sintagmei „Mielul lui Dumnezeu", specific religiei creştine fiind alcătuit din două părţi: prepoziţia „mi" = „din" sau „de la", şi numele divinităţii sumeriene „El" - Dumnezeu, ceea ce prin acest cuvânt cu origini într-o divinitate, se traduce din limba ebraică prin expresia din El, adică din Dumnezeu. Chiar dacă simbolistica acestui cuvânt este diferită, ceea ce au comun este faptul că în ambele religii, mielul ajunge jertfă: jertfă pascală pentru întreţinerea legământului poporului evreu cu divinitatea lor proprie - Yahve, şi jertfă mântuitoare prin „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii", după cum susţine evanghelistul Ioan (1:29). Această analogie a jertfei lui Iisus, ca ,,Miel al Domnului", cu mielul propriu-zis, jertfit de evrei cu ocazia evenimentului comemorat, nu este nici pe departe întâmplătoare, ci are o incidenţă divină, petrecându-se odată cu trecerea Domnului peste Egipt şi pedepsirea egiptenilor prin uciderea întâiului născut - copil sau animal pentru robia israeliţilor, ocazie cu care Domnul, printre altele, le-a spus în mod poruncitor lui Moise şi Aaron, ca ziua aceasta a trecerii, de unde provine numele de Paşti (tradusă din Vulgata latină - transitus Dominis - trecerea Domnului, cuvânt care la rândul lui provine din verbul ebraic pesah, care se traduce prin a trece, a omite sau a cruţa), să o prăznuiască ca pe o sărbătoare a Domnului (vezi Ieşirea 12:14). Astfel Paştile Domnului se înscriu în acel ritual sacrificial al evreilor, din păcate al sacrificiilor sângeroase, cum a fost şi sacrificiul de mai târziu al lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, tradus din sintagma grecească Iesous Cristos Theous Soter. Sacrificiu sau „jertfă pentru păcat", anticipat cu opt secole înainte de Isaia care aşa cum se ştie, avea să prorocească prin cuvintele: „…ca o oaie dusă la înjunghiere, şi ca un miel fără de glas în faţa celui care-l tunde, aşa EL nu-şi deschide gura" (53:7). Aceeaşi prevestire sumbră o întâlnim şi la Ieremia (11:19), cel care prevestea moartea celui aşteptat ca salvator, în mod paradoxal, „ca un miel dus la tăiere"
Deosebirea de fond a mielului pascal din Paştile evreieşti faţă de Mielul Pascal din Paştile creştine este mai mult decât evidentă. Dacă Paştile evreieşti constituie un eveniment circumstanţial - istoric, ca semn de mulţumire şi satisfacţie în urma eliberării lor sociale din robia egipteană, cu ajutorul divinităţii iudaice - Yahwe, sărbătoarea Paştilor creştine este legată de Patimile, Răstignirea şi Învierea Mântuitorului, ca Fiu al lui Dumnezeu, fiind nu doar un eveniment istoric unic, ci unul religios, cultural şi spiritual, schimbând astfel o paradigmă ontologică în una onto-teologică. În acelaşi timp, prin acest fenomen al transgresiunii şi transfigurării metafizice din corp fizic în corp spiritual, asemenea Cuvântului iniţial - Logosului divin în creaţie văzută, Paştele creştin a devenit sărbătoarea luminii, ceea ce face ca prima săptămână după Învierea Mântuitorului să fie denumită şi Săptămâna Luminată, astfel că ,,Mielul Hristos", prin Învierea din noaptea întunericului, ne luminează prin înţelepciunea Sa pe toţi, conducându-ne spre libertatea şi viaţa veşnică şi desăvârşită, aducând bucuria Învierii şi a Mântuirii întregii creştinătăţi.
