„Enigmatici şi cuminţi/,Terminându-şi rostul lor,/Lângă noi se sting şi mor,/Dragii noştri, dragi părinţi (…) „Ia priviţi-i cum se duc,/Ia priviţi-i cum se sting,/Lumânări în cuib de cuc,/ Parcă tac, şi parcă ning…" (Adrian Păunescu)
Teribil cât de mult adevăr şi cât de multă tristeţe în gândul versificat al fie iertatului poet Adrian Păunescu (1943-2010). Nu de alta, dar la vârsta mea de acum, de 83 de ani împliniţi, vă pot da un sfat părintesc şi creştinesc: încercaţi doar să-i priviţi cu atenţie pe bătrânii ţărani ai satelor! Mai ales atunci când stau, aduşi de spate, în stranele bătrânelor biserici la slujbele vecerniilor înserărilor. Dar şi în duminicile şi în zilele sfintelor sărbători creştine de peste an! Atunci, când, cu toţii părem cei mai cuminţi şi omenoşi oameni de pe pământ. Parcă am fi pita dulceagă, rumenă, caldă şi gustoasă a lui Dumnezeu. Ca urmare, vă întreb direct, fără ocolişuri: Nu vi se pare, cumva, că ţăranii gârboviţi ai satelor româneşti poartă în sufletele lor doar o aparentă linişte şi împăcare!? Uitaţi-vă bine la ei! La gesturile lor cele mai fireşti şi omeneşti! Sunt tot mai altfel, decât de obicei. Chiar şi numai cu o săptămână în urmă. Şi asta pe măsură ce ei încărunţesc, îmbătrânind şi suferind! Ca urmare, ai impresia că nu-i mai bagă în seamă pe cei tineri, deveniţi mari şi sfidători domni la oraş! Sau îngâmfaţi călători de profesie şi stătători flotanţi prin îndepărtate ţări străine. Indiferent dacă sunt sau nu fiii şi fiicele lor, gineri şi nurori, nepoţi şi nepoate sau strănepoţi şi strănepoate. Cei care, de cele mai multe ori vin în satele părinţilor şi rudelor lor doar de ruşinea lumii. Nu, însă, şi de marea teamă de Dumnezeu! Dovadă că ei se fac că nu înţeleg că prin tăcerea şi aparenta indiferenţă a bătrânilor ţărani, aceştia nu fac altceva decât să le spună că s-au săturat să le tot dea în zadar sfaturi şi exemple bune de urmat! Inclusiv pilde de credinţă străbună. De dragoste pentru pământul natal al ţării, de trainica lui lucrare cu plugul, cu sapa şi cu coasa. De cinste, de omenie, de patriotism adevărat. Calităţi omeneşti şi sufleteşti tradiţional-româneşti! Nu numai de patrimoniul naţional, ci şi de cel universal - UNESCO. Calităţi, care, din păcate, sunt tot mai rar întâlnite! Nemaifiind nici obişnuite şi nici fireşti. Iar cel mai trist este că bătrânii ţărani români sunt tot mai convinşi că efortul lor de acum e nu numai prea mult întârziat, dar zadărnicit. Ca urmare, pe tinerii uituci, surzi şi orbi, mai bine îi lasă în plata Domnului, cu internetul şi cu manelista lor muzică stridentă şi englezească. Cu goliciunea sufletului, a minţii, a sufletului şi a trupului lor!
PS: Depănând aceste gânduri, acum, când „păsările călătoare ale Cerului" i-au prins a cuibării, iar cucii îşi rostesc numele cântând, îmi vin în minte versurile aceluiaşi poet: „Hai ţărani, întoarceţi-vă-acasă/Că e-dor pământului de voi / (…) Şi luaţi şi fabricile-n spate,/ Fiţi şi muncitori, dar şi ţărani". (Adrian Păunescu:„Chemare pentru ţărani")
