Expoziția pe care o vernisăm astăzi și albumul ei sunt rodul strădaniei unui om care a crezut și mai crede încă și acum, cu inima, cu sufletul și cu toate simțurile sale, în nemurirea și veșnicirea neamul acestuia, prea bun, prea jertfelnic, prea iertător în rândul popoarelor lumii. Crezul Domniei Sale este acela că uitarea vredniciei înaintemergătorilor noștri duce la ștergerea memorie istorice a ceea ce a fost bun, vrednic și înălțător și de aceea de la copilărie și până la bătrânețe trebuie mereu și mereu citită și recitită istoria neamului, pentru că ea este, așa cum zice înțeleptul ,,un testament lăsat de străbuni nepoților pentru tălmăcire și povață. În ea, omul de rând găsește clipe de adâncă trăire și satisfacție, oșteanul putere și îmbărbătare, iar conducătorii pilde de cum trebuiesc conduse noroadele."
Istoria răspunde la trei întrebări: Cine suntem? De unde venim? Și încotro mergem?
Cine suntem ?
Suntem margine de timp, încolțiți aici în huma statorniciei noastre la poalele Carpaților, prelinși de-o parte și de alta până dincolo de Dunăre și mare și încă mult mai departe spre soare-răsare și soare-apune, tot înmulțiți în țandăra zării.
Suntem din totdeauna stăpânii acestor mirifice și roditoare meleaguri peste care, în vremi bătrâne, au trecut mulțime de noroade în drumul lor de pribegie spre alte zări. Noi am rămas aici, nesmulși din glia străbună, mereu iertători și încrezători în steaua noastră norocoasă.
De unde venim ?
De nicăieri și de niciunde. Noi suntem și ne-am știut mereu aici, din cumpăna vremilor, iar pe cei de dinaintea noastră i-am știut mereu de moși. N-am venit pe vreo scurtătură din neguroase și îndepărtate locuri ca mai toți cei din jur. Pe noi ne-a pus Măritul aici, ca veșnică sămânță, care să se înmiască în huma roditoare a acestor locuri, pe cărarea mereu suitoare a neopritului timp.
N-am fost râvnitori hulpavi la bogățiile altora, mulțumiți mereu cu ce a fost al nostru și cu ce Măritul a îndestulat aceste locuri.
La cruce de timp și istorii, neiertătoarele vremi ne-au cerut mereu vamă îndestulată, pe care Hristoșii noștri cei dragi: Decebal, Bogdan, Dragoș, Mircea, Ștefan, Mihai și-atâția alții însfințit pe altarul nemuriri noastre, au dat-o pentru a rămâne pomelnice nemurite în veșnicitul timp, speranțe care să aprindă mereu și mereu candela conștiinței noastre.
Încotro mergem ?
Mergem de la-nceputuri pe sortitul drum al pătimirilor noastre, plătind mereu ortul cerut pentru a rămâne aici în veșnicia mincinoaselor vremi.
Suntem, ca de atâtea ori în istorie, sub vremi și nu deasupra lor, iar în vălmășagul mișcătorului timp, nădăjduim că, la vremi de grea cumpănă, se va găsi câte un Mircea, un Ștefan, un Mihai, care să ne scape din strânsori și să ne spele obrazul de rușinoasele păcate, aducându-ne pe calea ce bună.
Sperăm că la sfârșitul veacurilor, când pătimirile noastre se vor fi sfârșit, Măritul, Iertătorul sufletelor noastre, ne va așeza dimpreună cu El, în Grădina Maicii Domnului, locul reînvierii neamului românesc, și că noi vom fi fost aleșii nemuririi lumii și veșnicia ei.
Aceasta este, cred, esența a ceea ce a dorit a spune prin expoziție și albumul ei, distinsul nostru coleg, scriitorul de succes GHEORGHE BĂNESCU MUSCELEANU, românul care sub deviza ,,Demers pentru adevăr" și-a pus toate scrierile sale pe care le vrea a le lăsa moștenire urmașilor ca ei să știe adevărul și numai adevărul așa cum el a fost.
Ideea expoziției și a albumului aferent la care a lucrat mai bine de doi ani i-a venit scriitorului, aducându-și aminte, că, într-o anumită perioadă din activitatea sa ca ofițer în contraspionajul românesc, a dejucat o acțiune a spionajului străin, prin care se dorea scoaterea ilicită din țară a unor documente autentice semnate de Mihai Viteazul, care se refereau la zona Sighișoara. Menționăm că după această acțiune a domnului Bănescu, a fost inițiată, într-o primă formă, Legea Patrimoniului Cultural Național, care, îmbunătățită, a rezis-tat până în 1990, când, ca din întâmplare, ea a fost prima lege abrogată. Efectul a fost devastator, însemnate valori de patrimoniu au părăsit în scurt timp țara, pierdute fiind pentru totdeauna.
Așadar, figura centrală a expoziției și a albumului este marele și vrednicul Mihai Viteazul. Toate în viața acestui om au fost mari și vijelioase, speranțele ca și amăgirile, bucuriile ca și durerile, biruințele ca și înfrângerile, strașnic și fulgerător a fost în uimitoarea lui înălțare, ca și în tragicul său sfârșit. A trăit printre primejdii, dar a trezit cu dragostea lui de neam și țară vitejia de poveste a ostașilor săi, iar în scurtimea celor 8 ani cât a domnit a lămurit cu puterea armelor și a faptelor sale dreptul la viață pe aceste pământuri a năpăstuitului neam românesc.
Mihai a fost o minune, un fulger orbitor de lumina înneguratelor vremi. În el românii, românii toți, și-au zărit în scăparea unei clipe de noroc pe-ntâiul bărbat izbăvitor al visului lor, unirea în veci de veci a tuturor acelora trăitori de-o parte și de alta a Carpaților care vorbesc și simt românește, despărțiți până atunci de granițe vremelnice. Împrejurările i-au fost prielnice, țara a fost cu el, simțindu-l aproape la bucurii și necazuri, toți purtând în tainița sufletului lor această nesperată năzuință. Și cât de mult trebuia atunci unire pentru a putea face față vecinilor hulpavi care se tot înfoiau pe la hotare, cătând cu lăcomie dulceața roditoarei noastre guri de rai.
Iar în clipa lui supremă de înălțare și bucurie, când Alba Iulia cea împărată i-a deschis porțile închinându-i-se, acolo și-atunci el și-a împlinit „pohta ce-a pohtit" sufletul său bun și răbdător întru toate cele, UNIREA TUTUROR ROMÂNILOR SUB UN SINGUR SCEPTRU.
Dar bucuria tuturor a fost, ca de atâtea ori, prea scurtă, pentru că, în acel însângerat august 1601, la Turda ceea de rușine, din ordinul mișelesc al generalului Basta, a căzut capul și brațul celui care a fost clipa și steaua nemurită a demnității noastre, visul și năzuința ei dintotdeauna, MAREA UNIRE. Căzând sabia care a făcut unirea a căzut și ctitoria sa, dar a rămas adânc în mintea și inima tuturor ideea că odată și odată tot vom izbuti și vom face pentru totdeauna, „pohta ce-a pohtit-o" atunci marele Mihai.
Așa l-a simțit scriitorul Bănescu pe marele Mihai, cu fiecare fibră a sa, cu fiecare simțire a lui, de-asta l-a îndrăgit ca noi toți, de-asta i-a acordat atâta spațiu în expoziție și în album, de-asta îl vrea de-a pururi a fi simbolul unirii și tăriei noastre în toate veacurile care vor să vină.
Expoziția a fost gândită spre a cuprinde, acum, în anul Centenarului Marii Uniri, drumul nostru urcător în istoria lumii, de la Zamolxe, și fabuloasa lume dacă, până la împlinirea speranțelor de unire de la Alba Iulia-mpărată. Fiecare filă de exponat a fost gândită a fi reprezentativă pentru un anumit moment istoric, semnificația lui fiind fală și mândrie, tristețe și lăcrimare pentru toți cei care de-alungul timpului și-au dat viața vamă pentru libertatea și dezrobirea neamului lor. În expoziție, autorul a investit doi ani de muncă intensă, de bani, de timp, de căutări, pentru a face o treabă așa cum îi place domniei sale, pe care nu-i va mai recupera niciodată, dar va rămâne în pomelnicul timpului cu neuitarea unei fapte bune făcută de un om cu dragoste de țară și pentru răbdătorii lui români.
