Așa cum ne putem da seama, sub raport lingvistic etimologia acestui nume este emergentă limbii ebraice, în care a fost scrisă o mare parte din Vechiul Testament. Astfel, numele exprimat de Ja'aqob, potrivit specialiștilor lingviști, este forma scurtă a unui nume de persoană constituit dintr-o frază, precum cea de „Divinitatea (aici, El, ca un Zeu precursor al lui Yahwe, regăsit în fosta Mesopotamie) să ocrotească purtătorul acestui nume", în care elementul teofor, cel care îl desemnează pe Dumnezeu, este identic cu divinitatea, desemnându - L propriu-zis pe Dumnezeu cu numele Său propriu. Aceasta înseamnă că numele dat acestui popor este teoforic, cuprinzând în sine o anumită divinitate unică, care prin metamorfozările sale succesive în planul reprezentărilor și al psihologiei sociale, avea să devină ceea ce putem desemna prin acel Dumnezeu tribal al lui Avram, Iacob și Isaac, adică o divinitate unică din care emerge monoteismul iudaic, și ulterior religiile monoteiste menționate (iudaismul, creștinismul și islamismul). Se poate observa că ideea de Dumnezeu unic nu apare doar pe fondul revelației, cum vom putea observa mult mai târziu la Moise, ci în elaborarea unui asemenea concept religios integrator sunt necesare mai multe etape evolutive sub raport spiritual, însuși cuvântul Yahwe, ca nume simbolic al Dumnezeului acestui popor, a cunoscut o asemenea dinamică etimologică funcțională sub raport perceptiv-evaluativ, asupra căreia nu voi insista, fiind un subiect mult prea complex.
Legat de această perspectivă teoforică, trebuie să reținem faptul că numele dat acestui popor cuprinde însăși teza de Dumnezeu, a lui El, zeul acelor ținuturi preistorice. Pe de altă parte, ca derivat al numelui Patriarhului Iacob, Israel se traduce prin victoria lui Iacob - a omului cu Dumnezeu, mai corect fiind spus, asupra îngerului care îl reprezenta pe Yahve - Dumnezeul lor. Cel care descrie acest eveniment al luptei lui Iacob cu acel personaj misterios care îl simboliza pe Dumnezeu, este Patriarhul și Profetul evreu Moise, în cartea Facerea (32: 24 - 28), care după unii bibliști se constituie mai mult într-un mit biblic decât într-o realitate istorică. În sens invers, acest nume acordat Israelului, care avea conotația învingerii lui Yahwe de om, putea fi considerată atât o blasfemie la adresa divinității, cât și o absurditate ce afecta statutul divin al acestui Dumnezeu unic. Această conotație mitologică îi este acordată în primul rând prin faptul că despre mitul cosmogonic al Genezei s-a mai scris și înaintea lui Moise, el fiind unul din posesorii Cărții lui Adam (considerată ca a fi pierdută) și misterioasa carte ebraică Sefer Yetzirah - Cartea Creației - Formării, ce aparține Cabalei iudaice, greu descifrabilă pentru cei neinițiați. Trecând peste acest detaliu de ordin mitologic și cabalistic, consider că numele lui Israel este mai important și relevant din perspectivă etimologică și nu biblică, fiind mult mai adecvat realității din această perspectivă lingvistică, în alcătuirea sa intrând mai multe părți, la bază stând verbele „yașar" - „a fi drept" (de unde rezultă că „Dumnezeu este drept"), și verbul „sarah", care după lingviști se traduce prin verbul „a domni". Cu aceeași conotație, recunoscută în textul biblic, mai plauzibil și mai adecvat conotației acordate, la rădăcina acestui nume ar sta verbul „a lupta", ceea ce înseamnă că numele Israel s-ar traduce prin sintagmele „Dumnezeu va domni" sau „Dumnezeu va lupta". Nume adecvat și corespondent în același timp cu particularitățile poporului lui Israel, care a și domnit și continuă și în prezent să domnească și să lupte, după cum îi era prescris destinul său confuz și contorsionat. De aceea, dintre aceste două înțelesuri, Biblia ebraică a preferat ultima rădăcină, plecând de la narațiunea regăsită în cartea Facerea (32:28), în care, ca urmare a luptei cu personajul misterios și minunat - Dumnezeu, lui Iacob i se schimbă numele în Israel: „De acum nu-ți va mai fi numele Iacob, ci Israel te vei numi, pentru că ai fost tare cu Dumnezeu; și cu oamenii puternic vei fi". În varianta ebraică, acest verset veterotestamentar din Facerea, „ki sarita im E-lokim veim anashim vatuhal", se traduce prin sintagma „căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai învins", lupta fiind un laitmotiv al spiritualității și vieții acestui popor, ceea ce l-a făcut ca tot timpul să fie pus în gardă, imprevizibilul devenind pentru acesta un loc comun, alături de migrație și luptă, cum se întâmplă și în prezent, fiind unul din cele mai militarizate state de pe mapamond.
În același timp, potrivit unei etimologii mai vulgare, numele lui Iacob provine din radicalul aqab care, pe de o parte, ca verb înseamnă „a veni pe urmă", iar pe de altă parte, „a înșela", și din cuvântul aqeb, care în calitatea sa sintactică - de substantiv, este tradus prin „călcâi (Facerea 25:26), ceea ce ar conduce la traducerea numelui Iacob prin sintagma „cel care se leagă de călcâi", dar și prin sintagma „înșelătorul". Argumentul biblic este destul de convingător și corespunzător cu simbolistica acestui nume, întrucât textul biblic ne spune că la naștere, Iacob a apucat călcâiul fratelui său geamăn Esau (primul născut), după cum este arătat de Moise în cartea citată. Desigur, un asemenea subiect complex și confuz, în același timp, a stat în atenția bibliștilor de mai târziu, dar chiar și asupra autorilor textelor biblice, fiind tratat în mod diferit. Realitatea istorică a demonstrat cât de adevărată este această analogie dintre această trăsătură de caracter și poporul la care se face referință, mai precis, cu cel de care este reprezentat ca nume și simbol biblic ce poate fi considerat un mit biblic, mitul Patriarhului Iacob și al poporului lui Israel.
(va urma)
