ȘI TOTUȘI… EXISTĂ OAMENI DE NEÎNLOCUIT!

„A mai trecut un an din veșnicia în care urcă în Lumină , spre Izbăvire, Mihai Sin. Micul clopot de la Ierusalim, care-i străjuiește mormântul din grădina Mănăstirii Recea, bate astăzi pentru toate gândurile bune care se înalță spre el, și bate cu generozitate chiar și pentru confrații săi care înalță ode și epode oriunde și oricui, ocolindu-l sistematic pe el... Speranță deșartă să crezi că poți lua cuiva ceea ce i-a dăruit Dumnezeu. Opera sa are forța să spargă în curând zidurile care i-au strivit inima, care i-au curmat viața. Eu vă mulțumesc tuturor, pentru că exilul și martiriul au înălțat și înnobilat celest pe cei Aleși să slujească Adevărul și Valoarea netrucată, și aici, și de dincolo de viața pământeană. Dumnezeu să te călăuzească pe Calea Luminii celei adevărate, Mihai! Te iubesc! (ANCA SIN)"

Aici n-ar mai fi loc decât pentru tăcere, o lacrimă și o floare. Și totuși, fiindcă devenim, pe zi ce trece, fără voie sau…, mai ales, cu voie, tot mai indiferenți față de frumosul din oamenii rari, din opera, faptele și urmele lor fixate pe… vai!, atât de „mișcătoarele cărări" ale memoriei colective, vă voi reaminti câteva repere din existența sa dăruită scrisului. Și mă voi servi, pentru acest demers, de informațiile din fișa Editurii Nemira, care i-a tipărit creația ultimului deceniu de viață.

Prozatorul Mihai Sin s-a născut la Făgăraș (județul Brașov), la 5 noiembrie 1942 și s-a stins la 6 mai 2014, în Târgu-Mureș. A urmat cursurile Filologiei clujene (1960-1965), la „Babeș-Bolyai", după absolvirea căreia a fost profesor de limba română la Târgu-Mureș (1965-1971); redactor la revista „Vatra" (1971-1990); director al Editurii „Albatros" (1990-1991). A fost atașat cultural la Ambasada României în Israel (aprilie-decembrie 1992). Debut literar în revista „Steaua" (1966). Premii ale Uniunii Scriitorilor și Premiul revistei „Flacăra" pentru proză (1990). Volume publicate: „Așteptând în liniște", proză scurtă (Dacia, 1973), „Viața la o margine de șosea", roman (Cartea Românească, 1975), „Bate și ți se va deschide", roman (Cartea Românească, 1978) - Premiul Uniunii Scriitorilor; „Terasa", proză scurtă (Eminescu, 1979), „Ierarhii", roman (Editura Eminescu, 1981), „Chestiuni secundare -Chestiuni principale", publicistică (Editura Eminescu, 1983), „Schimbarea la față", roman (Cartea Românească, 1985) - Premiul Uniunii Scriitorilor, nevalidat de Consiliul Culturii și Educației Socialiste și de Secția de presă a CC al PCR; „Rame și destin", povestiri și nuvele (Cartea Românească, 1989), „Quo vadis, Domine?", roman  (Nemira, 2007), „Marea miză"  (Nemira, 2008), „Ispita izbăvirii" (Nemira, 2014), apărut și lansat postum, la puțină vreme după înălțarea sa la Domnul.

Concret, lansarea târgumureșeană a avut loc în cadrul primei ediții Bookfest din orașul nostru (2014), în foaierul Teatrului Național. Am avut deosebita onoare  de a prezenta această splendidă carte în fața unui public de calitate, receptiv și numeros, împreună cu distinsa doamnă prof. univ. dr. Anca Sin - soția regretatului autor, și scriitorii Lazăr Lădariu și Valentin Marica.

Afirmam atunci public, și susțin și acum, că romanul „Ispita izbăvirii" este

 O CARTE PENTRU NOBEL.  Iată textul cu acest titlu!

Motto: „Stinge cu dreapta Ta cea atotputernică focul ce m-a cuprins!"

„Ispita izbăvirii" este titlul ultimului roman al lui Mihai Sin, apărut și lansat postum de editura „Nemira" din București, cu câtva timp în urmă. O carte trudită, densă, o parabolă uluitoare prin complexitatea, profunzimea și dureroasa franchețe a discursului, o carte matură și responsabilă despre condiția dramatică a intelectualului vremii contemporane românești, peregrin întru regăsirea Adevărului Unic al sinelui.

Într-o lume ternă, lipsită de orizont, într-un univers ostil, golit de repere valorice esențiale, ziaristul cândva celebru, asumându-și condiția de... boschetar, trăiește experiența dantescă... a Iadului pământean la parametri dezumanizanți, căci... „Diavolul s-a întins peste măsură, din pricini pe care nu le cunoaștem" - scrie Mihai Sin. - „Ar trebui create noi instituții, să apară noi forțe, care să reprezinte calea lui Dumnezeu. Dar iarăși: cine și cum anume, când omenirea pare să nu mai producă anticorpi care s-o apere de forțele Răului? Întrebări și întrebări, în absența răspunsurilor. ( ... ) Căutăm cu disperare răspunsuri concrete și soluții, pentru a nu asista neputincioși la distrugerea spiritului și genei naționale identitare. Putem să credem că mai sunt și alții ca noi, care vor avea mijloace mai consistente de a găsi măcar o parte din răspunsuri".

Oare, ce ar putea fi mai „consistent" decât... credința? Acolo unde este, dacă este?!? Unde altundeva găsim mântuirea? „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean!"  Nu întâmplător cartea se deschide cu un pasaj din Biblie: „La miezul nopții, un popor se clatină și piere. Nu este nici întuneric, nici umbră a morții, unde să se poată ascunde cei ce fac fărădelegea" (Iov, 34: 20, 22). Care popor? Dacă ar fi să răspund altfel, cu începutul-începutului, pur și simplu, ca la școală, v-aș spune că este o carte despre poporul român, despre drama conștiinței sale identitare acutizându-se la extrem cu precădere în ultimele două decenii, despre trădarea intelectualilor (a unora dintre ei!) semnalată, cândva, și de Mircea Eliade, și de Petre Țuțea, și de părintele Iustin Pârvu, despre un alt „Diogene - câinele... subteran", despre această „Românie, țară bleagă,/ Îți fură toți din desagă//( ... )// Când te vei trezi flămândă/ Dezbrăcată, înjugată,/ Vei da cu cuțâtu-n piatră,/ Piatra va scoate scântei/ Și-apoi Dumnezău cu ei!". Dar și despre ura de sine - blestemul tracic al acestui neam românesc, întâiul creștinat - blestemul dezunirii, despre care vorbea și Vasile Pârvan, înfățișat în manuscrisul din secolul XIX din Muzeul Țării Făgărașului și citat de Mihai Sin, fragmentar, în loc de introducere: „Deoarece picioarele nu mai voiau a suporta trupul, mâinile nu mai voiau a veghia și a vedea pentru celelalte mădulare, începu trupul a se veșteji (...) și din zi în zi a se apropia de moarte. Atunci văzură ele nebunia ce au făcut, se uniră iarăși și se legară strâns, că ce au încercat nu vor mai încerca încă o dată". O carte despre conjurația mediocrității - „Cea mai aspră robie este unde mintea trebuie să se supună prostiei" -, despre alienarea individului în absența credinței, și despre încă multe teme destinate meditației profunde a cititorului.

Care e calea către izbăvire? „Doamne, primește smerita mea rugăciune pentru iertarea păcatelor mele și, ca un îndurat, stinge cu dreapta Ta cea atotputernică focul ce m-a cuprins" - se rostește în Biserica noastră ortodoxă . - „Încetează-mi boala și cu milostivirea Ta ridică-mă din patul durerii, întru slava Numelui Tău. Că Tu ești Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre..."

Frumoasă rugăciune! Ca un poem încă de la Facere.

„Stinge focul ce m-a cuprins!" Focul? „Vântul se scurgea perfid printre crengile arborilor, tufișurilor și arbuștilor, scoțând un fel se șuierat sinistru, monoton, ca un cântec de jale. Era aproape la fel cu acela din cimitire, toamna târziu, iarna sau primăvara devreme, când mai ales brazii bătuți de vânt parcă sunt bântuiți nu doar de vânt, ci și de duhuri rele, intrând neliniștiți într-o alertă rău-prevestitoare. Poate și de aceea, fără să-și dea seama, cei de față, cu excepția Nebunului, își țineau capetele plecate, parcă ferindu-le astfel de orice posibilă agresiune nevăzută. Nebunul o luă impetuos prin lăstăriș, iar ceilalți îl urmară, jandarmii având grijă să nu-l scape. (...) Într-adevăr, «spectacolul» pe care-l oferea cadavrul lui Ionică Vindecătorul, căci el trebuie să fi fost, era înfiorător. (...) Ochiul stâng îi fusese scos, probabil cu un briceag sau cuțit, iar dreptul rămăsese deschis, neatins, sticlos. (...) Petre Nebunul crestase cu un cuțit sau un briceag pe pieptul Vindecătorului o cruce. De ce-ai făcut asta?, îl întrebă comisarul-șef adjunct. Crucea?! Păru să se mire ucigașul. Aaaa, da, crucea. Pentru că se credea Dumnezeu, dar era fals, un prefăcut. Am vrut să-i fac un bine, l-am însemnat cu semnul crucii, ca să fie iertat în lumea ailaltă".

Lumea pământeană a lui Mihai Sin, pe cât de limpidă, e bulversantă, brodată cu dexteritate, migală și rafinament, cu arta unui mare maestru, pe canavaua unei permanente maree sufletești. Actualitatea - decupată secvențial, cinematografic, dobândește forță emoțională tulburătoare. „Câtă viață, atâta literatură!" - o altă proză demnă de Nobelul pe care l-ar fi meritat, cu prisosință, și controversatul roman „Quo vadis, Domine?"

Prozatorul de profundă sorginte ardelenească, dublat structural de un excepțional jurnalist de investigație, se inspiră, obsedant, din aspecte ale actualității urmărite până în consecințele ei ultime. Și aici, ca și în romanele anterioare, personajele lui Mihai Sin traversează aceeași acută criză de identitate, nu se pot fixa în niciun cotlon al sinelui contorsionat, nu reușesc să-și sară umbra nici măcar în final: „Am știut... Pe unii din preajma ta ți-i dă Dumnezeu, El le dă un rost... Și nici atunci... Alteori, rostul celor de lângă tine li-l hotărăsc alții, oameni ca noi, mai buni sau mai ticăloși. Dar, zise Miron, cutremurat, aproape strigând, dac-ai știut, de ce-ai acceptat, de ce-ai venit la mine? (...) Pentru că, reuși să șoptească, în timp ce un zâmbet îi lumină fața o clipă, pentru că am vrut să mor într-un pat curat, ca ăsta. Nu uita că sunt un biet om, nu un sfânt..." Dar este, oare, moartea o izbăvire? Ori un eșec... mai dureros decât singurătatea alergătorului de cursă lungă, sau decât scurta, trecătoarea glorie a eroului purtat pe scut? „Fostul mare gazetar nu-și dorea o «revenire». Nu de aceea părăsise el «lumea reală», nu de aceea fusese împins, obligat să o părăsească, pentru a se întoarce la ea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Prefera o nouă identitate, dar cum putea s-o obțină? (...) Oricum, lui nu-i mai păsa de nimic, trecuse prin prea multe într-o viață de om. Pentru el era ca și cum ar fi revenit într-o altă lume, care avea legătură mai degrabă cu cea de Dincolo, decât cu cea de pe Pământ. Iar ceea ce i se întâmpla acum însemna un fel de misiune, pentru că simțea că are un mandat limitat. (...) Și tot din prima seară începură să discute despre Proiectul lor (...) Tema centrală ar fi cea a Neputinței individului în fața Sistemului. (...) Mii, sute de mii, poate milioane de indivizi care n-au mai suportat Neputința și au încercat să-și exprime ideile îndrăznețe, puse în slujba colectivității lor, au sfârșit în lanțuri sau decapitați, sau arși pe rug, sau spânzurați, sau torturați, în chinuri fioroase. Sistemul nu a cedat niciodată în fața criticilor lui, în fața celor care i-au arătat hidoșenia sau măcar au încercat să spună că e perfectibil. Au fost eliminați, cum se spune astăzi, «scurt», fără multe vorbe. (...) Dar în România mulți creatori trăiesc cu iluzia că idei ale lor ar putea să influențeze gândirea bolnăvicioasă a unor conducători. Și suferă de neputință când văd că, niciodată, nici măcar vreo idee strălucită nu e aplicată de guvernanți. Și nu e doar cazul României, firește. (...) Neputința ne seacă, ne exasperează zi de zi și uneori clipă de clipă. E ca o boală cumplită de care fiecare scapă cum poate, iar unii nu scapă deloc."

„În definitiv -mărturisea scriitorul Mihai Sin -, fiecare dintre noi asta căutăm o viață întreagă, să ne izbăvim. Iar eu despre asta am scris și am tot scris, personajele mele asta caută cu înfrigurare."

„Ispita izbăvirii" trebuia scrisă. E o carte uluitoare. A fost ultima înainte de a păși Dincolo, dar, dăruindu-ne-o nouă și posterității, marele prozator și-a aflat Mântuirea. Odihnească-se veșnic în Lumină!

Lasă un comentariu