Da, toamna este anotimpul amintirilor, al nostalgiilor trăite an de an, al clipelor ascunse în “cutia memoriei”, care timpul nu le poate șterge în uitare. Fiecare toamnă e anotimpul care ne cheamă în trecut, pe poteca anilor cu trăirile frumoase sau mai puțin plăcute din ale tinereții valuri. Toamna, când natura se schimbă la față, când frunzele îngălbenite, purtate de vânt, în valsul lor, cad încet pe pământ, fiind călcate fără a ne gândi o clipă că au fost vii, că ne-au mângâiat privirea atunci când erau verzi.
Noi, oamenii, “nu vrem” să acceptăm că multele sau puținele noastre toamne trecute peste noi, din viață, lasă urme tot mai vizibile pe obrazul și în trupul nostru, care, aidoma îngălbenirii frunzelor, sunt semne ale schimbării omului la față prin apariția ridurilor, al scurtării pasului, a zilelor și anilor pe acest pământ în care ne întoarcem atunci când ne sună ceasul fixat de Dumnezeu.
Toamna, bolta cerului pare mai înaltă, mai îndepărtată, e de un albastru mai pal. Toamna, păsările călătoare, aliniate în șir indian, sau în format de V, pentru a ușura zborul cârdului, pleacă spre sud, în zonele unde iernile sunt mai blânde, pe drumul știut, pe care pleacă de la noi și în primăvara următoare se întorc la cuiburile lor pentru a da viață unei noi generații.
Oamenii zilelor noastre, și mai ales tinerii, au cam uitat menirea călătoriei pe acest pământ, că principala lor menire e să aibă urmași să-i moștenească. Mai devreme sau mai târziu ne dăm seama că suntem tot mai singuri și bătrâni. Abia atunci ne dăm seama că viața s-a dus pe neașteptate și nu se mai întoarce. Abia atunci ne dăm seama ce preț are o oră, o zi din trecuta noastră viață, că am iubit mai mult lucrurile decât oamenii. Abia atunci când e toamnă iar, când în septembrie cad frunzele îngălbenite pe pământul din care și-au tras seva, că și viața noastră s-a veștejit, că de multe ori am irosit-o ocupându-ne de bârfa altora fără vreun drept, din invidie sau plăcerea de a face rău colegului sau vecinului. Abia atunci, când iarna vieții ne dă târcoale, vom înțelege țipătul gâștelor sălbatice, pierdute la marginea orizontului, de părere de rău că trebuie să-și părăsească cuiburile, casa, cel mai de preț loc din scurta lor viață, de călătorie permanentă, așteptând cu nerăbdare să treacă vremea, să se întoarcă acasă, unde au venit în această lume, unde au învățat să zboare în libertate, în înaltul cerului care este mai albastru decât acolo unde pleacă în fiecare toamnă, așteptând primăvara ca să se întoarcă acasă.
Acest dor imens de acasă îl simt mereu în sufletele lor și românii aflați în pribegie prin lume, căutând un trai mai bun pe care nu-l oferă, de peste 30 de ani, conducătorii vremelnici ai României.
Ioan Husar
