După marcarea a 150 de ani de la nașterea lui George Coșbuc, nu s-au limpezit lucrurile în privința locului său în posteritate. Aceasta, după ce a fost unul dintre autorii cu cea mai bună vizibilitate, notorietate, inclus în manualele școlare, valorificat prin poezia sa, la cele mai relevante sărbători din viața satului și nu numai. Pentru că sintagma „poet al țărănimii", lansată de C. Dobrogeanu Gherea, nu este neapărat nefericită, ci reducționistă, chiar dacă nu se dorea limitarea, ci distincția. Din păcate, eticheta a fost exploatată ideologic, deturnată de la sensurile ei, făcând carieră. Încorsetarea perspectivei poetului e contrazisă însă de o operă cuprinzătoare, între care, traducerile din marea poezie a lumii au relief pregnant. Din nefericire, destinul operei a fost marcat de tragedia familiei Coșbuc, pierderea unicului fiu, Alexandru, într-un neverosimil accident de... automobil.
Coșbuc s-a prăpădit în plină putere creatoare și la o vârstă la care putea trăi încă mult.
La o sută de ani de la moartea poetului, după ce a fost într-un continuu orizont de vizibilitate și impact, imaginea sa este la cel mai jos nivel din întreaga sa biografie literară. Scos din manuale, ignorat de critică, necunoscut de noile generații - un bilanț de care ar trebui măcar, puțin, să ne fie jenă.
Să se fi înșelat oare critica literară decenii la rând, iar acum ignorarea să fie judecata de valoare a contemporanilor? Nu vorbim de actualitate, fiindcă atunci ar trebui să ne întrebăm cât de actual e... Homer, de pildă, ci de valoare în context și din perspectivă istorică.
Să se fi înșelat, oare, George Călinescu, atunci când scria că George Coșbuc „Nu e doar un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare, profund, original... atât de des imitat. El a reușit să facă poezie înaltă care să fie, sau măcar să pară, înțeleasă de popor și să aducă la marele lirism o categorie de oameni străini în chip obișnuit de literatură". (Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, 1941, p.).
Sau se se fi înșelat Petru Poantă, poate autoritate incontestabilă în opera lui Coșbuc, cel care a șters colbul prejudecăților și etichetelor puse pe receptarea acestuia?
Sau Vladimir Streinu când spune că opera lui Coșbuc „este o întreagă viziune poetică, populară ca duh, însă, asimilându-și nesimțit modul idilic de percepție a orășeanului față de realitățile țărănești, ca și măiestria unui poet savant în ritmuri, fuziune de elemente rurale și urbane, adică sinteză de spirit românesc", o încercare temerară de a pune în ecuație și alte direcții de interpretare, de receptare. Să fi fost în eroare Nicolae Iorga, care susținea că poezia lui Coșbuc e de „o virtuozitate extraordinară".
Poezia lui, în registrul baladelor și idilelor, recuperează o lume nu doar ancestrală, ci una de care el se despărțise, fără a se rupe vreodată de ea. Nostalgia nu e dezangajantă, Coșbuc s-a raportat la sat în ambele dimensiuni ale sale (trecut/ viitor), nepolarizate, necontradictorii, ci într-un firesc al continuității.
Totodată, până la Coșbuc și după, puțini sunt cei care reușesc să treacă „prin fața ochilor și a minții toată istoria noastră veche". (Ioan-Aurel Pop), în care respiră toată credința unui neam.
E o proiecție monografică din care nu e exclusă nicio trăsătură, iar idilismul nu-i decât o aură a unui adevăr verificabil, și istoric, și sociologic.
Să aibă dreptate cei care privesc înapoi cu mânie, lăsând să se aștearnă uitarea peste o moștenire pe care s-a consolidat literatura română.
Poetul George Coșbuc a fost suflet în sufletul neamului său, ca să-i folosim autoportretul său, iar opera lui este o radiografie a sentimentului românesc al ființei. A ridicat o treaptă în urcarea după valorile tradiționale, despre care s-au exprimat și Rebreanu (Laudă țăranului român), în discursul de recepție la primirea în Academia Română, cum a făcut și Lucian Blaga (Elogiu satului românesc) într-un moment biografic identic?
De altfel, la moartea poetului, Gheorghe Bogdan Duică accentua că „Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia se reflectaseră toate aspirațiile neamului nostru".
Personalitatea lui Coșbuc și complexitatea operei sale nu pot fi abordate din vârful limbii.
Poeziei lui, operei sale cărturărești, în ansamblul ei, li s-au găsit valențe valorice care justifică pe deplin reconsiderarea lui Coșbuc și reînscrierea lui în circuitul valorilor noastre culturale.
Apoi, se trece prea ușor cu vederea că, prin Coșbuc, poezia transilvană se manifesta, pentru prima oară, la cea mai mare altitudine. Și aceasta, în condițiile în care Transilvania era sub cizmă imperială.
Plecarea poetului la București n-a însemnat nici abandon, nici detașare. Revista Vatra, fondată împreună cu I.L. Caragiale și Ioan Slavici, în 1894, își asuma soarta românilor transilvăneni, publicația adresându-se cu preponderență acestora, ca un manifest, pentru menținerea trează a conștiinței de neam și consolidarea angajantă a aspirațiilor de unitate națională.
„Dosarul" George Coșbuc trebuie reevaluat, pentru a i se face dreptate lui, pentru a i se face dreptate literaturii române.
