Nu prea vorbea. Așa credea el că trebuie să fie bărbații. Trecuse prin multe la viața lui: ca adolescent, prinsese Al Doilea Război Mondial; ca tânăr, se lovise de foamete, apoi de comunism și colectivizare. Dar își păstrase spiritul întreprinzător. În orice lucru din casă pe care puneai mâna, de la rame de fotografii la mese sau scaune, puteai să vezi truda lui.
Munca îi fusese prietenă toată viața și își privea pământurile și casa cu drag. Respectul față de muncă și față de datorie îl transmitea fără efort celor din jur, era parte din ființa lui. Mai presus de toate, însă, își iubea familia. Pentru nepoți, compania lui era sărbătoare. Dacă treceai în nopțile de vară pe la poarta casei lui, puteai să auzi chiote de la nepoții care dădeau spectacole și care ascultau, apoi, culcați pe prispă, cu capul în poala lui, povești inventate. Credeau că e etern. Treptat, însă, bătrânețea și boala au șters mare parte din ce era el. Și l-au stins greu, în suferință. Pentru „dragii moșului", cum le spunea el celor apropiați sufletului său, este încă viu prin modelul de curaj și bunătate pe care l-a insuflat.
Oamenii simpli, dincolo de greșelile pe care ne e atât de ușor să le observăm, sunt cei care ne inspiră și ne transformă viața. Nu sunt cei din cărți de biografii, din povești sau din filme. Sunt oamenii de alături, din care împrumutăm frânturi de frumos și pentru care merită să fim recunoscători.
