Raportul scris de Pilat, guvernatorul Iudeei, către Tiberiu, împăratul Imperiului Roman, imediat după Răstignire (VI)

În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta.

Într-adevăr, s-ar putea spune că în această ocazie toate spiritele rele din ținutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulțimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus, urlând, precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porțile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot așa, pe la mijlocul lui Martie.

Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoșătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuție pe nevinovatul Nazarinean. Toți dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul scosese afară pe locuitorii săi, care se înșiraseră pe părțile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota). Un aer de jale și întristare mă acoperea. Garda mea însoțise pe cavaleri, iar sutașul, pentru a arăta o umbră de putere, se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur și cu inima zdrobită și mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor decât în puterea omului.

Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt, și care anunța o agonie pe care urechea omenească n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoși și negri s-au coborât și au acoperit aripa Templului și, așezându-se asupra orașului, l-a acoperit ca un val, și un puternic cutremur de pământ a zguduit totul.

Atât de înfricoșătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri, cât și pe pământ, încât se zice că Dionisie Aeropagul ar fi exclamat: „Sau autorul naturii suferă, sau Universul se sfârșește."

Către ceasul dintâi al nopții mi-am luat mantaua pe mine și am pornit pe jos în oraș, spre porțile Golgotei. Jertfa era consumată! Mulțimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar și posomorâtă și cu fețele lor întunecate și mohorâte și disperate. Mulți erau cuprinși de frică și de remușcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostași, trecând mâhniți, iar purtătorii steagului își învăluiseră capul în semn de întristare.

Am auzit un ostaș murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înțeles. Ici și colo, se vedeau grupuri de oameni și femei adunați și, când aruncau privirea spre muntele Calvarului, rămâneau nemișcați, ca în așteptarea vreunei alte minuni a naturii.

M-am întors în Pretoriu întristat și plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean.

După un timp a venit la mine un bătrân cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele, plângând amar. L-am întrebat ce vrea și el mi-a

zis: «Eu sunt Iosif din Arimateia, și am venit să cer de la tine îngăduința de a îngropa pe Iisus din Nazaret». I-am zis: «Cerința ta se va împlini».

Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostași și să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu, câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia că Iisus s-a sculat dintre morți, cum prezisese el.

Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare și neobișnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neașteptate, am început a face acest raport și, către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, into-nând aria Dianei, care a venit la urechile mele!

Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupă de soldați și am auzit sunetul trâmbiței care intona marșul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele două mii de ostași aleși, și, pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea.

«A fost hotărât de soartă - am strigat eu cu amărăciune și frecându-mi palmele - ca marea nelegiuire să fie îndeplinită și ca, pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostași să sosească astăzi!!! Soartă crudă, cum îți bați joc de soarta muritorilor! Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: «S-a sfârșit». Acesta este cuprinsul raportului și rămân al Majestății Voastre supus, cu respect și smerenie."

(Sfârșit)

Lasă un comentariu