„Realizarea sinelui înseamnă să cunoști cu trupul, mintea și sufletul tău - că acum ești în împărăția lui Dumnezeu, că nu trebuie să te rogi pentru ca aceasta să vină la tine, că omniprezența lui Dumnezeu este și omniprezența ta, iar tot ce trebuie să faci este să-ți îmbunătățești propria cunoaștere".
Paramhamsa Yogananda (1893-1952), scriitor, primul maestru spiritual, originar din India, care și-a stabilit domiciliul permanent în Occident. A ținut sute de prelegeri în fața a mii de oameni în „campania sa spirituală"... Înaintea acestei campanii a primit un sfat de la mentorul său spiritual: „Occidentul este avansat în realizări materiale, dar lipsit de înțelegere spirituală. Este voia lui Dumnezeu ca tu să joci un rol important în a învăța omenirea valoarea echilibrării vieții materiale și a celei lăuntrice, materiale". Cartea sa, „Autobiografia unui yoghin", publicată prima dată în 1946, a declanșat în occident o adevărată revoluție spirituală. Tradusă în mai mult de 12 limbi, a rămas până azi un best-seller al scrierilor spirituale clasice.
***
„Tot ce obținem fără strădanii, e menit să piară. Ceea ce învinge vremea și rămâne este ceea ce te-a costat nopți de nesomn, ceasuri de trudă, clipe de sânge, de renunțări, de disperări și entuziasme noi, izvorâte din marea suferință a veșnicei cercetări".
Victor Eftimiu (1889-1972), dramaturg, eseist, scriitor, povestitor, traducător, membru în Academia Română, francmason român în perioada interbelică. Este la origine macedonian, stabilindu-se în România în anul 1905. A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care „Luceafărul", „Viața Literară", „Țara noastră". În 1932, primește Premiul Național pentru Literatură. Victor Eftimiu a fost autorul pieselor de teatru în versuri „Înșir-te, mărgărite", „Omul care a văzut moartea", „Cocoșul negru", „Prometeu". A introdus teatrul poetic în România după modelul lui Federico Garcia Lorca în literatura spaniolă.
***
„Inima este o «Biserică sfântă», un minunat «Templu al lui Dumnezeu», o «Sfântă a Sfintelor», unde mintea se coboară pentru a-L adora pe Dumnezeu în duh și adevăr".
Sf. Igantie Briancovici (1807-1867), născut dintr-o familie de nobili ruși, în provincia Vologda. De tânăr a fost înzestrat cu o inteligență deosebită, fiind remarcat de marele duce Nicolae, care l-a luat sub protecția sa. Pentru o perioadă a fost în slujba armatei, dar a părăsit-o plecând, în anul 1827, cu un prieten la Mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, sub povățuirea Sfântul Leonida, viitorul stareț de la Optima. Este nevoit să plece pe la mai multe mănăstiri, suferind de foame, frig, boli, după care, în 1832, este tuns în monahism, fiind numit egumen la Mănăstirea Lopotov. Lucrarea sa nu a fost lipsită de ispite, dușmani, având o cruce pe care cu răbdare
și-a dus-o mai departe. A dobândit darul lacrimilor, al smereniei și al rugăciunii inimii. În anul 1857, a fost hirotonit episcop de Stavropol, un oraș din Caucaz, însă după patru ani se retrage datorită sănătății, devenind un doctor de suflete, lansând foarte mulți ucenici. A fost canonizat de Biserica Rusă, în anul 1988.
„1001 CUGETĂRI" vol. XII
