O antologie e un test dificil, oricine ar face-o. Dacă e antologie de autor, conținutul poartă amprenta unei subiectivități... obiective, dacă e realizată de un critic literar, intră în ecuație gusturile și exigențele acestuia.
Răzvan Ducan a optat pentru o antologie de autor și nu cred că a greșit. Selecția e reprezentativă pentru arta sa poetică, dar și pentru temele dominante ale poeziei sale. O poezie a urgenței, a crizei de timp și a contemplării, ca să-l invoc pe Nichita Stănescu din 11 elegii.
Poezia lui Ducan e și calendar, și buletin meteorologic, de veghe și la schimbarea gărzii anotimpurilor și la temperaturile sufletești la diverse categorii de vârstă și la surprinzătoare categorii sociale.
Deși decupate dintr-un interval de timp de aproape un deceniu, poemele lui Răzvan Ducan au unitate stilistică, el construindu-și propriile tipare în care toarnă metafore, idei, reface ordinea lumii. Apelează la două registre stilistice și la două formule: una în linia unei tradiții reloaded, iar alta eliberată de orice fel de constrângeri.
Poetului nu îi este frică nici de reabilitarea unor formule care au făcut carieră de la Adrian Păunescu încoace, cu care, de altfel, e frate de cruce, continuator în atitudinea fermă, intransigentă față de relele veacului.
Poezia patriotică și socială cunoaște la Răzvan Ducan o reabilitare responsabilă, dezbărată de metehne vechi, montată pe mecanisme de funcționare în care ludicul și umorul, ironia, anecdoticul sunt combustibil de preț. La Răzvan Ducan, poezia e și semnal de alarmă și armă, autorul își asumă responsabilitatea unei instanțe naționale, care judecă dreptăți și nedreptăți, hoții și lașități, trădări și frici, postúri și imposturi...
O nouă direcție a poeziei lui Răzvan Ducan este religiosul, într-o redescoperire a unei dimensiuni pe care nu a avut-o în arsenalul său, dincolo de convingerile proprii, de credința și de poziționarea față de credință. Acum „Totul depinde de tine, Doamne,/Abia acum îmi simt firava făptură,/ Gata să nu mai fiu, te invoc, /Miluiește-mă c-o respirație gură la gură. / (...) / Voi spune, sunt în mâinile tale, Doamne!/ Cum nu am spus niciodată". (Totul depinde de tine, Doamne).
Condiția poetului și a poeziei sunt obsesii constante, într-o autoreferențialitate a evidenței: „Cu toate că poemul/ se pregătește totdeauna/ până la filigran de metaforă,/ poetul poate cădea oricând,/ de la înălțimea versurilor sale./ Totul se poate transforma/ într-o tragedie,/ mai ales că el nu lucrează cu/ plasă de siguranță". (Poetul) „E numai piele și os romantismul poeților./Nu mai are putere să fie excrescență pe suflete./ Poeții se întorc pe rând la tabieturi,/ la prejudecăți, la obiceiuri, la dogme, la vicii". (Poeții)
Răzvan Ducan aduce poezia într-o zonă inedită, cea a aventurii, riscului, frumuseții numită „sport extrem": „Ba, am mai făcut și sport extrem, numit poezie". (Sub pleoapa firescului)
Poezia lui Răzvan Ducan are îndrăzneli, e curajoasă, e și un spectacol de imagini extravagante, insolite, de termeni aparent incompatibili, care-și găsesc noi identități. Are muzicalitate, ritmuri interioare.
Răzvan Ducan e un poet adevărat, o voce autentică neauzită de urechi critice înfundate cu ceara indiferenței sau prea departe ca să mai audă ceva dinspre provincie. Dar poetul rămâne. Odată cu o operă pe care nu o mai poate ignora nicio judecată de bună credință.
Și dacă opera lui s-ar reduce la această antologie și tot ar binemerita un loc distinct la el acasă („Răzvan Ducan, nume de stradă și statuie, în orașul care l-a bătut în cuie.") dar și acasă, în „casa dinainte", adică în poezia română.
