„Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,
Trec și se pierd în zare ca păsările țării…"
( „Nu mă-nțelegi"; M. Eminescu)
Unii dintre noi am ajuns să credem că știm absolut totul despre ceea ce a fost sau ceea ce urmează să fie în această lume. Tot așa cum câțiva dintre marii noștri literați se fălesc cum că ei ar ști pe de rost atât viața, cât și opera poetului Mihai Eminescu, cel definit de „Gânditorul din Păltinișul de deasupra Sibiului" (de filozoful-scriitor Constantin Noica, 1909-1987) ca fiind „Omul deplin al culturii române". În acest context, doar câteva exemple, dovadă că mereu greșim atunci când suntem prea fuduli și încrezuți „eminescologi":
Bunăoară, să-i credem sau nu pe atotștiutorii statisticeni-fără pereche" este tradusă în 150 de limbi ale Pământului, dar și că ea este răspândită în 250 de țări ale lumii. De o fi sau nu așa, n-am a ști cu exactitate. Dovadă, și următoarele două incredibile întâmplări, nu întru totul întâmplătoare. Însă, strâns legate între ele.
Prima: Unii dintre noi am aflat, mai devreme sau mai târziu, și am dat sau nu crezare, cum că în vara anului 1869, la Praga, un oarecare maestru-fotograf ceh, cu numele de Jan Thomas, poza, din întâmplare, în al său atelier de lux, un tânăr tare chipeș, cu ochi mari și negri, purtând răsfirat peste umeri un păr nu prea lung și puțin cârlionțat, iar pe deasupra și frumos pieptănat și bine îngrijit. Surprinzător de plăcut, pentru acel bătrân fotograf, mai era și faptul că sfiosul tinerel din fața lui își exprimase rugămintea pozării sale într-o impecabil de curată limbă germană literară, deși, mai devreme, se recomandase că este român și că regretă că nu cunoaște nicio boabă din melodioasa și cântata vorbire a cehilor. Tot de la el mai aflase că în iarnă împlinise vârsta de 19 ani, dar și că poartă numele de Mihai Eminescu. Încântat de cunoștință, maestrul-pozar îi va cere tânărului său client îngăduința de a face și o copie a acelei reușite fotografii, cu intenția declarată de a o expune în vitrina stradală a atelierului său praghez...
A doua: După trecerea atâtor ani de la acea incredibilă întâmplare, printr-un adevărat miracol, cineva avea să identifice respectiva fotografie într-un album al familiei acelui fotograf, oferind-o Monetăriei din Leningradul sovietic (actualul Sankt Petersburg), tocmai atunci când respectiva instituție financiară hotărâse să marcheze, prin baterea unei monede jubiliare, împlinirea unui secol de la moartea acelui tânăr român pozat în îndepărtatul an 1869. Adică: chipul poetului Mihai Eminescu, în anii vârstei majoratului. Cel care avea să adoarmă pentru totdeauna la 15 iunie 1889. Așadar, bustul chipului său din acea fotografie-document va fi reprodus pe una dintre fațetele metalice a nu mai puțin de 2 milioane de monede, în valoare de o rublă sovietică fiecare, din care 200.000 de exemplare realizate în condiții deosebite ale metalo-plastiei artistice și cu valori mult sporite pentru colecționarii din întreaga lume. Se cuvine să mai facem și precizarea cum că amintitul eveniment numismatic marca, pe întregul mare teritoriu al Uniunii Sovietice, încheierea „Anului Cultural Internațional Mihai Eminescu", manifestare inițiată, pe plan mondial, de UNESCO - Paris. Numai că acea prestigioasă manifestare culturală omagială avea să fie umbrită de câteva triste coincidențe. În primul rând că acea monedă jubiliară avea să fie pusă în circulație în chiar prima zi care a urmat execuției, prin împușcare, a soților Nicolae (n.6 ian.1918) și Elena Ceaușescu (n.7 ian.1916). Apoi, că acea a 25-a filă a calendarului lunii decembrie a anului 1989 marca nu numai ivirea zorilor colindului de Crăciun și al nașterii în Bethlehem a Mântuitorului Isus Hristos, dar și brutala și necreștineasca trecere forțată la cele veșnice a doi pământeni, botezați românește creștini-ortodocși. De asemenea, că acei doi soți erau părinți a trei copii și că, numai aparent, pozau în atei convinși și în comuniști înfocați. Dovadă că, radioreporter și gazetar fiind, pe „Nea'Nicu" l-am văzut, cu ochii mei, făcându-și semnul Crucii pe frunte și pe piept. Se întâmpla într-o după-amiază de toamnă târzie, cu nori negri pe cer, brăzdați de fulgere și trăsnete. Ne aflam în Munții Gurghiului, din apropierea Reghinului, precum și în vecinătatea Castelului Regal de Vânătoare din fundătura Runcului Ibăneștiului și al Lăpușnei. Ascultam „boncănitul" îndepărtat al cerbilor carpatini, peste care se suprapunea lătratul câinilor și larma gonacilor! Așadar, n-am cum să uit că gestul său creștinesc și omenesc ne-a „molipsit" pe toți din acel întâmplător anturaj gazetăresc, vânătoresc și cinegetic, făcându-ne cu toții semnul crucii.
După trecerea atâtor ani, din nou mă trezesc întrebându-mă: să fi fost, toate acestea la un loc, doar o simplă coincidență sau numai o nefericită întâmplare voit neîntâmplătoare!? Oricum ar fi fost, un lucru este cert. În timp ce lumea întreagă urmărea pe micile ecrane cum soții Ceaușescu erau judecați în batjocură și mitraliați de rafalele de gloanțe fără pic de milă, intelectualii-revoluționari și comuniști ai „Perestroikăi sovietice" a lui Mihail Gorbaciov îl comemorau pe Mihai Eminescu cum nu se poate mai frumos și mai omenos, prin punerea în circulația numismaticei monetare universale a 2 milioane de monede a câte o rublă fiecare, purtând efigia chipului extrem de tânăr și de frumos al marelui poet român.(n.a. Nu țin minte să se fi petrecut un gest asemănător din partea statului român. În sensul ca noi să fi omagiat (numismatic vorbind, nu filatelic), un scriitor rus sau sovietic, precum un Lev Tolstoi, Pușkin, Dostoievski, Cehov, Lermontov, Maiakovschi sau Șolohov. Și, vă rog să mai suportați încă o mărturisire. Sper să fie nu chiar de prisos. În sensul că toate aceste cuvinte au fost compuse și recompuse nu tocmai întâmplător, din moment ce, în curând, se vor împlini 152 de ani de la acel prelungit și obositor prim-periplu transilvan al poetului-adolescentin Mihai Eminescu! Apoi, că mai în iarnă se împlineau 100 de ani de când în Scornicești - Olt vedea lumina zilei Nicolae Ceaușescu, fiul mijlociu, din cei zece copii, ai soților Licsandra și Andruța. Că în data de 7 ianuarie, de Soborul Sf. Pr. Ioan Botezătorul, se împlineau 102 ani de la nașterea soției sale, Elena Petrescu. Cât privește acea călătorie prin Ardeal a lui Eminescu, din vara spre toamna anului 1866, primele așezări care i-au ieșit în cale au fost Tulgheșul, Corbul, Borsecul și Toplița Română din defileul munților Gurghiu, Călimani, Giurgeu și Harghita. Au urmat, apoi, numeroase alte sate, cătune și mici orășele din josul scurgerilor la vale ale apelor Mureșului, Ilvei, Sălardului, Gurghiului, Luțului și Târnavei Mici, iar pe drumurile presărate cu aromele tomnatice ale strugurilor dulci și merelor parfumate ajunge, într-un târziu, pe urcușul dealului „Micii Rome" a Blajului cărturarilor latinizați ai vestitei „Școli Ardelene", cu a lui Câmpie a Libertății de la 1848. De aici, mai departe, prin Crăciunel-Grânoasa, Alba Iulia, Gura Râului, Sibiu și Rășinariul părinților și bunicilor materni ai viitorului poet Octavian Goga și filozofului Emil Cioran, pentru ca, la capăt de drum, să se ivească trecătoarea alpină Cârțișoara a lui Badea Gheorghe Cârțan, cu vestita ei Vamă a Cucului-Bâlea din Munții Făgăraș.
PS: Acum, sincer să fiu, stau și mă întreb nedumerit: ai noștri bravi tineri învățăcei - electroniști și robotiști, viitorii bătrâni - urmași ai noștri, fi-vor ei capabili să presare pe „lungul drum transilvan și eminescian" măcar un verset adevărat, care să povestească în stihuri frumos ritmate de oamenii și vremurile de atunci și de acum!? Teamă mi-e, că nu! Ba și mai trist de atât este că vor uita de toate câte au fost, câte sunt și vor fi pe acest străvechi pământ grăitor de graiuri dulci și vechi de când lumea!!
