Un moment de afirmare în viața românilor emigranți în Statele Unite ale Americii de Nord a fost primirea făcută lui Apponyi Albert, la 1911. Fostul ministru era trimis acolo de guvernul ungar într-o importantă misiune ce prevedea o serie de conferințe și convorbiri cu oficialitățile americane privind menținerea păcii în lume.
Deși răzlețiți în mai multe orașe ale Statelor Unite, românii imigranți, provenind în marea lor majoritate din Transilvania, Banat, părțile ungurene și Bucovina, cunoscând obiectivele deznaționalizatoare ale legii învățământului preconizată la 1907 de Apponyi, pe atunci ministru al cultelor și instrucțiunii publice din Ungaria, s-au unit într-o acțiune fără precedent, pentru a-și spune deschis părerea asupra respectivei legi, acolo în Statele Unite, cum au făcut-o și în 1907, fără a atinge însă o anvergură atât de mare. De data aceasta aveau posibilitatea de a protesta chiar în fața autorului ei, fără teamă de aparatul represiv din Ungaria, care în țara de baștină i-ar fi redus repede la tăcere.
Importanța acestei acțiuni care a dat românilor din America sentimentul că sunt o forță politică demnă de a fi luată în considerare, le-a consolidat conștiința națională, făcându-i totodată mai cunoscuți publicului american ca entitate etnică, n-a fost până acum relevată îndeajuns în istoriografia noastră. Este doar menționată pe două coloane de Titus Podea și apare într-o notă de subsol în cartea lui Stelian Popescu Boteni. Alte câteva amintiri sporadice privind această acțiune nici nu merită a fi precizate.
I. În 1911, emigrarea românilor din Transilvania și Banat se afla la apogeul ei, și se pare că atingea cifra de circa 150.000. Principalele lor centre în care se așezaseră erau Cleveland și Chicago, metropole care vor fi, de altfel, extrem de active în a-i polariza și pe românii din împrejurimile lor, sau chiar din alte orașe mai îndepărtate de ele, în această acțiune protestatară de mari dimensiuni.
Românii erau cunoscuți în general, în literatura de limba engleză din scrierile lui R. W. Seton Watson, sub pseudonimul de „Scotus Viator", care tocmai publicase o carte, Corupția și reforma în Ungaria, în care își exprima mirarea față de acele societăți care aveau drept scop apărarea naționalităților asuprite în Europa și Asia, dar care nu iau în seamă cauza românilor, slovacilor și a celorlalte naționalități supuse legilor guvernanților maghiari.
Din sursă direct americană, românii fuseseră făcuți cunoscuți de profesorul George Dorsey, care la începutul anului 1910, publicase în The Chicago Sunday Tribune, unul dintre cele mai mari ziare din America, studiul său de călătorie prin unele țări ale Europei, printre care și Ungaria, lăudând munca cinstită și grea a țăranilor noștri, a căror tratament întemeia, însă, întrutotul acuzația potrivit căreia cercurile conducătoare de la Budapesta sunt nemiloase față de români.
Adăugăm la acestea și faptul că acțiunea de protest a imigranților români făcută în 1907 împotriva legii învățământului adusă în fața dietei de la Budapesta de același conte Apponyi, care urma să sosească acum în America, era încă vie în memoria opiniei publice americane. Astfel, putem spune că, deși la începutul organizării lor, românii au devenit destul de cunoscuți la 1911, erau mai maturi din punct de vedere politic, fiind gata să manifesteze nu numai pentru un salariu mai bun în patria temporar adoptivă, ci puteau acționa unit și pentru cauza nobilă a eliberării naționale a fraților lor asupriți de acasă. Și această manifestare protestatară împotriva guvernanților maghiari, chiar dacă avea loc în Statele Unite, urmărea același scop ca și acela al românilor din Transilvania: „unirea lor cu România" [sb. n.], deoarece ei vedeau (după cum se consemna într-un ziar maghiar citat de publicația românilor din Chicago) că «dincolo de Carpați e un stat în care rasa lor e în majoritate și ei cer unirea cu acel stat fără a ține seama de „anumite legi"», iar în politica internă, România cultiva și ea „idealul unificării tuturor românilor".
(va urma)
