„Într-o gazetă din Anglia se găsea, în anii trecuți, o întrebare adresată cititorilor: «Ce este aurul?» Mulți au răspuns după concepția fiecăruia. Unul, însă, a dat un răspuns mai deosebit: «Aurul este pașaportul universal, bun pentru toate țările din lume. Poți descuia cu el toate granițele și toate ușile. Poți intra cu el oriunde. Dar în rai nu poți intra cu el. Ușa raiului n-o poți deschide cu aurul. Cu el poți cumpăra orice, dar mântuirea sufletului n-o poți cumpăra.» «Te lauzi cu trufie și crezi că ești bogat, / Căci mii de pungi de aur în lăzi ai îndesat! Tu ești sărac, sărmane! Dac-ai avea din lume / Tot aurul ce-n funduri ascund a mării spume / Și arde sub pământuri, el tot n-ar compensa / Inima ta săracă și goală mintea ta»".
Iacob Negruzzi (1842-1932), scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române. Este fiul lui Costache Negruzzi, care-l trimite, în anul 1853, la studii în Germania. Aici face liceul împreună cu fratele său Leon, iar în anul 1859 studiază dreptul, obținând doctoratul (1863). Revenit în țară, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iași, unde va preda până în anul 1884, când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a Universității din București, unde profesează până în anul 1897, când a ieșit la pensie. În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor Rosetti, pune bazele societății culturale „Junimea" și ale revistei sale „Convorbiri literare", pe care o conduce timp de 28 de ani (1867-1895). Ca scriitor debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatura și cultura română din Bucovina". Scrie poezii lirice, balade, idile, satire, epistole, schițe, romane, piese de teatru, memorii etc. Ca membru al Partidului Conservator a fost de mai multe ori senator de Iași. Eugen Lovinescu l-a numit pe Iacob Negruzzi „Gospodar al vieții culturale".
***
„Lira poeților și pana scriitorilor trebuie să te înalțe, să-ți învioreze inima și să-ți poarte gândul spre sferele eterne ale frumosului transcedental" (Deasupra lumii).
Alexandru Antemireanu (1877-1910), scriitor, ziarist, critic literar. Primele clase primare le face în locul natal Urlați, după care frecventează cursurile liceului „Sf. Petru și Pavel" din Ploiești. În anul 1895, se înscrie la Facultatea de litere și filosofie din București. Debutul publicistic îl face în anul 1896, în cotidianul „Țara", unde este remarcat de Nicolae Filipescu, care îl angajează la „Epoca", ziar conservator, unde Antemireanu rămâne ca redactor al rubricii „Tribuna literară". Mai publică în „Timpul", „Apărarea națională" și „Românul". Împreună cu Ștefan O. Iosif, prieteni foarte buni, scoate revista literară „Floare albastră". Poeziile din această revistă sunt un reflex al variatelor lecturi de poezie franceză din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Poeții francezi preferați erau Th. Gautier și Leconte de Lisle.
***
„Cea mai bună organizare socială este aceea care face starea oamenilor care compun majoritatea societății cea mai fericită posibilă, procurându-le cele mai multe mijloace și înlesniri pentru a satisface nevoile lor elementare".
Saint-Simon (1760-1825), socialist, utopic francez, teoretician social, fondator al socialismului francez. În urma Revoluției Franceze, a propus o nouă și pozitivă reorganizare a societății, controlată de șefii industriei, cu oameni de știință în rolul preoților. Scopul acestei societăți ar fi să producă lucruri utile pentru viață, iar pacea ar fi asigurată de asocierea universală. Apelul lui pentru o „Știință a societății" a influențat dezvoltarea sociologiei și a economiei ca domeniu al studiului științific. Lucrarea sa majoră a fost „Noul creștinism" din 1825, prin care dorea îndepărtarea dogmelor apărute în catolicism și protestantism, și crearea unui creștinism simplu, cu elemente esențiale dezvoltării creștinului.
***
P.S. „Pofta celui leneș îl omoară, căci mâinile nu voiesc să lucreze" (Pilde 21, 25).
„1001 CUGETĂRI" vol. XII
