Motto: „Cu toate că a fost învingătorul meu, la moartea lui m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om."
(Mohamed al II-lea Fatih „Cuceritorul", 1432-1481)
Iar acele vorbe laudative, caligrafiate meticulos de scribul său în „Cronica Imperiului Otoman", erau adresate nu vreunui prieten de-al său și nici unui tovarăș de arme, ci memoriei unui mult prea temut dușman de-al lui. Respectiv: neînfricatului voievod român, la aflarea veștii morții acestuia. Cel care a fost implorat de însuși Papa de la Roma, precum și de împărații, țarii, regii, ducii, prinții, cardinalii și patriarhii lumii creștine să se așeze în fruntea armatelor reunite ale statelor Europene, în speranța opririi, în sfârșit, a tăvălugului mereu trumfător al trupelor otomane turcești. Ca urmare, va obține, la Apus de Soare, în data de 6 august 1456, răsunătoarea victorie militară de la Zemun. Pe acea vreme, o întinsă câmpie din vecinătatea Belgradului sârbesc și ortodox.
Așadar, acea surprinzătoare mărturisire aparținea nu unui oarecare conducător de oști, ci marelui Sultan al Semilunei, Mohamed al II-lea Fatih „Cuceritorul". Unul dintre demnii urmași ai legendarului Baiazid „Fulgerul" (1354-1403). Personaj regăsit în desfășurarea dialogului versificat dintre el și domnitorul muntean Mircea cel Bătrân (1355-1418). O meșteșugită și diplomatică convorbire (când diplomatică și mincinoasă, când arțăgoasă și îngâmfată din partea Sultanului), imaginată de mintea cuminte și de talentul desăvârșit al poetului Mihai Eminescu în a sa „Scrisoare a III-a". De notat și faptul că, cu trei ani mai devreme decât acea victorie militară, amintitul sultan înfricoșa întreaga lume creștină prin cucerirea Constantinopolului Bizantin și Ortodox. Incredibilul și tragicul eveniment petrecându-se marți, 29 mai 1453. Dată calendaristică care va consemna nu numai sfârșitul Imperiului Bizantin, dar și moartea ultimului său mare împărat: Constantin al XI-lea Paleologul (1404-1453), eroul național al Greciei. Monumentul cu chipul-bustului său tronând în parcul din apropierea Catedralei Ortodoxe Mitropolitane a Atenei. Iar ceea ce a urmat nu numai că se cunoaște din povestiri și se știe din slova scrisă a documentelor ceruite, dar se poate vedea și în realitatea zilelor noastre. Dovadă că otomanii învingători au distrus din temelii sau au modificat total tot ceea ce amintea de credința creștină ortodoxă și de cultura enciclopedică elenă, mergând până într-acolo încât transformă Catedrala Ortodoxă „Sfânta Sofia" în Moscheie, iar falnicului Constantinopol îi schimbă numele de renume, devenind Istanbul. După care, ridică orașul la rangul de capitală a imensului lor imperiu. Statut pe care îl va păstra până în anul 1922, atunci când, după tratatul de pace care a urmat Primului Război Mondial, avea să se oficializeze destrămarea a trei mari imperii: Otomano-Turce și Sultănesc, Ruso-Țarist și Austro Habsburgic-Unguresc. După care, șapte ani mai târziu, respectiv la 29 octombrie 1929, Turcia să se proclame Republică, iar primul ei parlament să hotărască mutarea capitalei din partea Europeană a țării în cea a continentului Asiatic. Orașul ales în Podișul Anatoliei numindu-se Ancara. Deci, dincolo de strâmtoarea Bosfor, prin care se realizează, și în prezent, legăturile maritime pe calea apelor a trei mari și adânci mări ale lumii: Marea Neagră, Marea Marmara și Marea Egee, iar de aici, mai departe, spre Marea Adriatică și Marea Mediterană, trecând prin strategica strâmtoare Dardanele și îngustul Canal Suez al Egiptului.
Așadar, sâmbătă, 11 august 2018, avem de rememorat semnificația a două evenimente istorice, importante nu numai pentru poporul român, ci pentru civilizația și progresul întregii omeniri: împlinirea a 562 de ani de când trupele aliate ale Europei, conduse de neînfricatul voievod și strateg român, obțineau cea mai răsunătoare izbândă militară a lumii creștine împotriva oștirilor otomane, dar și comemorarea a tot atâția ani de la trecerea la cele veșnice a autorului acelei victorii: Ioan (Iancu) de Hunedoara. Cu precizarea că merituosul învingător era nu numai feciorul Elisabetei de Margina și al cneazului Voicu, dar și tatăl lui Matei Corvin (1443-1490). Cel care avea să devină regele Ungariei, pe al cărui tron va sta până la moarte. Adică, mai bine de 48 de ani. Fiind nu numai cel mai longeviv monarh, dar și cel mai capabil și benefic dintre toți regii pe care i-au avut vreodată ungurii, maghiarii, secuii, sașii-germanici (ca penultimii coloniștii stabiliți pe pământurile transilvane ale românilor ardeleni), urmați de landlări și țipțeri, respectiv de șvabii stabiliți în ținuturile românești ale Banatului.
Istoricii-cronicari ai acelor îndepărtate vremi și vremuri frământate aveau să recunoască, în scrierile lor (însă numai cu o jumătate de gură) că, dacă nu ar fi fost acel deznodământ fericit al bătăliei de la Zemun-Belgrad, atunci cu siguranță că, într-o primă etapă, cel puțin trei țări europene ar fi fost forțate să devină pașalâcuri turcești: Italia, Ungaria și Austria. Iar în perspectivă și Germania. Ca urmare, italienii, ungurii și austriecii, iar apoi și nemții, ar fi fost supuși islaminizării forțate. Și nu numai religios, ci și în ceea ce înseamnă vorbirea curentă, numele, scrierea și chiar melosul cântului și portului popular. (n.a. Ceea ce, într-un fel sau altul, se petrece acum, prin primirea valului de emigranți arabi și nord-africani islamici). Numai că obținerea acelei răsunătoare izbânzi avea să vină și datorită repetatele victorii obținute de oștirile românilor moldoveni și munteni, conduși de doi viteji și pricepuți strategi militari patrioți, precum și de cei care i-au urmat. Este vorba de domnitorii Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504) și de Vlad Țepeș (1431-1476). Grăbind, astfel, destrămarea a trei mari imperii feudale, asupritoare a numeroase popoare și etnii. Numai că, din păcate, acel important și binefăcător eveniment istoric nu avea să aducă nici liniștea, nici pacea și nici prosperitatea deplină și echitabilă a tuturor locuitorilor tinerelor state, aflate în formare, din această parte de lume. Iar unele dintre relele consecințe sunt vizibile până în zilele noastre. Dovadă că națiunile care compun și recompun așa zisa „mașinărie modernă a Uniunii Europene" continuă să înainteze cu pași extrem de diferiți. Unele, cu viteza maxim posibilă, iar altele cu motoarele în acel relantiu al așteptărilor zadarnice. Dar și cu frânele trase de propriile noastre mâini și minți. Ajutați, stimulați, incitați și ațâțați de răutățile străinilor. Atât cei apropiați, cât și cei mai îndepărtați. Iar păgubosul fenomen politic, economic, social, militar și diplomatic se petrece cam de prea multă vreme! Ca urmare, se cuvine să ne punem fireasca întrebare, nu numai retorică dar și acuzatoare, mereu rămasă fără răspunsul cuvenit: Dumneata, cititorule, auzita-i cumva cum că mai marii conducători ai statelor europene să fi mulțumit României și românilor, fie și numai declarativ, pentru contribuțiile și sacrificiile lor făcute în favoarea liniștii și prosperității țărilor acestora?! Inclusiv pentru belșugul lor din trecut, ca și pentru cel de acum și din viitor?! Nici vorbă de așa ceva! Credeți că ar mai fi arătat așa cum arată acum țări și capitale ale Europei precum Roma-italiană, Viena-austriacă, Parisul-frațuzec, Budapesta-ungurească, Madridul-spaniol și Lisabona-portugheză! Și chiar și Bucureștiul-românesc!? În loc de recunoștință, continuăm să primim din partea acestor înavuți-coloniali și imperiali doar apostrofări și vorbe de ocară. Și vin din mai toate părțile! Ca urmare, ni se refuză până și adevărul istoric de necontestat cum că România a avut o contribuție decisivă la scurtarea cu cel puțin o jumătate de an a celui de-Al Doilea Război Mondial, timp în care Germania fascistă a lui Hitler ar fi produs și folosit bomba atomică!
Revenind la urmările imediate ale acelei surprinzătoare victorii militare, din ziua de 11 august a anului 1456, papa Callixt al III-lea avea să declare că „…este cel mai fericit moment al vieții mele", după care îl numește pe autorul acelei Dumnezeiești izbânzi (Ioan-Iancu de Hunedoara) „atletul cel mai puternic, unic a lui Cristos". Apoi va decreta, printr-o bulă papală, emisă la data de 6 august a acelui an, ca toate clopotele bisericilor și catedralelor catolice din Europa să fie trase în fiecare zi și fix la ora 12,00. Regulă care, atât în timp de pace, cât și în timp de război, se respectă cu sfințenie, vreme de 562 de ani! Numai neștiutorii cred că acele sunete ale clopotelor bisericilor marchează doar orele amiezii! Nimic mai neadevărat, mai mincinos și mai răuvoitor! Dovadă că atât preotul romano-catolic, cât și cel evanghelic, unitarian sau reformat intenționat nu spune enoriașilor săi și acest mare adevăr. Iar, din păcate, nu o repetă mai des și nu o pronunță mai răspicat nici preotul român ortodox și nici cel român de cult greco-catolic. Și știți de ce? Pentru simplul motiv că noi, românii, am deprins prostul obicei de a tăcea când ar trebui să vorbim și vorbim când ar trebui să tăcem! În loc să ne „deșteptăm din somnul cel de moarte", precum atât de convingător glăsuiește și ne îndeamnă un vers cântat din Imnul de Stat al României. Și deosebit de revoltător este și că nu o fac nici „bravii" noștri cercetători științifici teologi și istorici; nici făloșii academicieni și scriitori; nici prolificii și gălăgioșii jurnaliști; nici adormiții de politicieni parlamentari, prezidențiali, primari și consilieri locali plătiți regește din bani publici! Ba mai mult: se întâmplă ca ori din prostie, ori din prea multă teamă, să nu folosim diplomatic, inteligent și la timpul potrivit nici Gura, nici Pixul, nici Internetul, nici Fotografia și nici Imaginile Televizate. Adevăr care se dovedește a fi nu numai extrem de păguboasă, dar și supărător de trist și de enervantă!
Reluând firul acestei povestiri, amintim că cinci zile mai târziu acelei victorii militare, obținută cu 562 de ani în urmă, viteazul și iscusitul conducător de oști, voievodul-învingător român-transilvănean și ardelean, Ioan (Iancu) de Hunedoara, se stinge din viață, răpus de ciumă, în chiar tabăra sa de la Zemun-Belgrad. Va fi înmormântat cu mare fast, sub o grea și rece lespede de marmură, în incinta înzidită a Catedralei Catolice „Sf. Mihai" din Alba Iulia. Pe însemnul funerar al mormântului său stând gravate, în limba latină, următoarele cuvinte: „S-a stins lumina lumii".
După trecerea multor secole de numeroase alte frământări, avea să vină, în sfârșit, și pentru acest mult prea blând, cuminte și tolerant neam românesc, un întârziat și fericit deznodământ istoric. Urmare și a rezultatelor benefice ale eroicelor bătăliei de la Mărăști (24 iulie-1 august 1917) și Oituz (8-22 august 1917), ale trupelor române conduse de iscusitul mareșal Alexandru Averescu. Au trecut de atunci exact 100 de ani, iar acele izbânzi obținute de oștirea română împotriva armatelor germane, aliate cu cele ungurești, se vor dovedi deschizătoare ale drumului înfăptuirii Marii Uniri de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Iar odată cu ea, pornirea pe drumul lung și anevoios al făuririi României moderne, sub sceptrul unui mare și patriotic rege. Și ce curios lucru! Acel rege al României nu era un om al locurilor. Sau așa cum ne place nouă să spunem: nu era un român neaoș, prin născare, limbă, neam și credință. Ci un neamț-neamț. Purtător al numelui de Ferdinand I de Sigmaringen (1865-1927).
Continuatorul la tron al bravului său unchi: Carol I de Sigmaringen (1839-1914), sub sceptrul căruia avea să se desfășoare eroicele bătălii din anii 1877 și 1878, de la Calafat, Plevna, Rahova și Vidin, din timpul Războiului pentru Cucerirea Independenței de Stat a României.
Așadar, în Decembrie 1918, în fruntea țării mele se afla un bărbat vorbitor matern și patern al limbii germane. Tot la fel ca și acum, când președintele ei este nu numai un etnic sas din România, dar și cel dintâi ardelean investit de poporul său într-o atât de înaltă funcție publică. Deși sunt mai dezamăgit ca oricând, încă mai trag nădejdea să fie într-un ceas bun! Iar Centenarul Unirii să se transforme într-o atotcuprinzătoare sărbătoare a armoniei și solidarității naționale! Întru fala hărniciei, priceperii și deșteptăciunii poporului român!
NOTĂ: Ofer cititorului de gazetă, în finalul acestei însemnări, cea mai tristă dintre recentele dezamăgiri naționale. În afara păguboaselor ploi și inundații, din acest tare anapoda anotimp al verii anului 2018. Așadar, se trezește singuraticul, arțăgosul, șovinul și atotștiutorul premier al Ungariei, Viktor Orbán (însoțit de pastorul (răuformat)-europarlamentar, Tökes Lászlo, dar lipsind amicul său, Băsescu, intrigantul fost nepreședinte al României), să fie din nou oaspetele cel mai nedorit al românilor în general, și al celor ardeleni în special. Va boscorodi (vorbi) în limba lui maternă și paternă, trezindu-se exclamând, la ediția din acest an a Universității de Vară „Tusvanyos", de la Băile-Tușnad: „Gyerek-drága, să știți că ținutul secuiesc a existat și când încă nu exista România modernă și va exista și atunci când toată Europa se va fi predat islamului. Centenarul Marii Uniri nu e un moment festiv."
În replică la aceste provocări, minciuni și vorbe profund jignitoare, un împătimit cititor de manuscrise istorice și de vechi documente, pitite în ascunzișurile zidurilor Cetății Vaticanului de la Roma, m-a rugat să alătur scrisului meu și următoarea notiță, pusă între cuvenitele ghilimele:
„Pe timpul lui Voicu, Ioan-Iancu de Hunedoara și Matei Corvin, Transilvania nu a avut de a face cu Ungaria, fiindcă era un principat separat. Să-i reamintim lui Viktoraș că ei erau români. Și Ștefan al lor zis pe nume Voicu, un străbun al lui Iancu, care purta același nume ca al tatălui lui Iancu, era tot român. Încercarea de a cuceri Transilvania a durat 300 de ani (pe vremea lui Gelu, Glad și Menumorud) și nu s-a realizat niciodată și nicicând în adevăratul sens al cuvântului. Ceva timp înainte și după atacul tătarilor din 1241, secuii au fot aduși treptat din regiunea Bihorului, ca să apere granița de est". értem și tudom, Viktor-bácsi?!
