Revenind la importanța acestei variabile, a vârstei copilăriei, așa cum rezultă din experiența fiecăruia, mai mult sau mai puțin conștientizat, trebuie spus că primii germeni ai deschiderii orizontului spre alte dimensiuni ale creației nevăzute și ai cunoașterii, comune cu o putere supranaturală, plină de mister, s-au regăsit și se regăsesc și în prezent în familie, prin ceea ce numim în sociologie ca a fi socializarea primară, unde valorile religioase și morale ocupă un rol determinant. Atunci, la acea vârstă, copiii sunt mai curioși, asemenea curiozități dezvoltând acel instinct reflexiv asupra unor fenomene ce depășesc realitatea imediată, deschizând primele orizonturi spre transcendență, dincolo de imanență, care ulterior vor fi conștientizate în raport cu experiența de viață a fiecăruia.
Din păcate, curiozitățile specifice acestei vârste sunt orientate mai mult spre forțele răului - diavoli de toate speciile și alte așa - numite duhuri rele, care în spațiul imaginar individual și comunitar capătă valențe greu de dislocat. Prin aceste mecanisme psihologice, aceste duhuri au devenit adevărate fetișuri negative obsesiv-compulsive prin care sunt glorificate aceste forțe ale răului, ele fiind regăsite într-un mod mai mult sau mai puțin sistematizat în unele modele culturale ce urmăresc o asemenea glorificare, precum ar fi organizațiile sataniste, unde duhurile rele sunt mai importante chiar decât Sfântul Duh. Astel, printr-o asemenea tematică, cu care sunt familiarizați copiii, acestora li se inoculează un asemenea sentiment de teamă, cum este teama ancestrală față de aceste duhuri rele, opuse îngerilor, ca entități ce simbolizează forțele binelui, asemenea lui Făt-Frumos, care învinge zmeii cei răi care au răpit-o pe Ileana Cosânzeana. Prin mecanismul psihologic al amalgamării - combinării unor imagini parțiale - a celor mai cumplite înfățișări ale acestor duhuri, dincolo de ceea ce rezultau din poveștile pe care le ascultam cu atâta nesaț de la povestitorii satului, ni se inocula în mod indirect teama ancestrală în fața unor forțe oculte, și nu liniștea interioară pe care ți-o inducea o rugăciune sau alta, astfel că în devenirea noastră a contat la fel de mult atât teama față de aceste duhuri, cât și slava pe care am adus-o Creatorului pentru grija pronia Sa nelimitată față de noi. Prin acea formă a socializării din anii copilăriei era indusă acea teamă, greu de dislocat prin puterea rațiunii, unele reziduuri fiind transferate și conjugate cu teama față de Dumnezeu, perceput ca un judecător suprem, asemenea religiei iudaice din care provenim în cea mai mare parte. Promovarea temerii și a fricii devenise aproape un cult, astfel că ne era teamă și frică de aproape orice ne înconjura, devenind comună sintagma: ne este frică și de umbra noastră. Toate aceste temeri au sădit germenii anxietății perpetuate de-a lungul vieții în raport cu fiecare din noi, și mai ales cu modul cum am reușit să învingem asemenea angoase, unele reziduuri fiind sedimentate în subconștient pentru tot restul vieții, efectul acestora fiind vizibil și regăsit și în anii maturității la cei care poartă asemenea reziduuri de factură afectiv-emoțională.
Un caz cu totul și totul particularizant și care pentru cunoscători a rămas în memoria afectivă, mai ales pentru ambiguitatea semantică, a fost frica imaginară față de un personaj ocult (de sex feminin, nu neapărat soția lui Satan), vehiculat în limbajul oral cotidian, ce purta numele de Bala (dicționarele consemnează a fi o fiară monstruoasă care induce teama, cu a cărei explicații nu am fi întru totul de acord, întrucât nimic din ceea ce era legendă sau basm, nu se mai regăsește în circuitul popular prezent: zmei, balauri, feți-frumoși etc.), care mai degrabă credem că era o reminiscență a zeului Baal, care, așa cum se știe, făcea parte din categoria satanistă a duhurilor rele, Satan, Belzebut etc., consemnați în istoria religiilor, considerați ca cei mai populari, puternici și notabili zei de-a lungul timpului, în întreaga lume, menținându-se probabil și în vechea religie a strămoșilor noștri daci. Mai apropiat de adevărul contemporan, așa după cum era percepută și evaluată de consătenii acelor vremuri, Bala, despre care se vorbește tot mai puțin, putea fi o formă inexplicată a cometei, fiindu-i văzută coada!?, sau alt fenomen cosmic, sensul și semnificația nefiind nici pe departe pozitiv, având o profundă încărcătură negativă, comună spiritelor rele, asociată diavolului și nu lui Dumnezeu, ambele ființe imaginare depășind prin acea vârstă capacitate de înțelegere, nu însă și memoria afectivă, care se perpetuează și la celelalte subidentități de vârstă. A trebuit să treacă mult timp până în subconștient să poată fi înlocuită teama față de aceste ființe imaginare cu credința, Satan cu Dumnezeu, înlocuire care a fost posibilă doar prin intermediul credinței și rațiunii, și nu a fricii. Desigur, la acea vârstă eram mai receptivi la poveștile în legătură cu aceste forțe ale răului, simbolizate prin acei „michiduți", de care nu ne era așa de frică ca de „diavolii reali" din cimitire, casele părăsite, pline cu stafii, de sub anumite poduri sau chiar din podul casei, din unele locuri blestemate, unde erau înmormântați foști sinucigași, și chiar din Biserică, intrați în om, asemenea dracilor care au intrat în turma de porci care s-au aruncat în mare (cf. Matei 8:31-32).
Dar raportul propriu-zis cu lumea aceasta nebuloasă, în mintea unui copil a apărut odată cu unele evenimente încărcate cu emoție, cum au fost sărbătorile, și mai ales cele ce vizau trecerea într-un alt plan existențial a sufletului, inoculându-ni-se de mici copii „adevărul" conform căruia atunci când un copil moare botezat (botezul condiționând acest statut celest) devine îngeraș, și mai târziu faptul că sufletul omului este nemuritor, fiind îndreptat și condiționat de faptele omului din viață spre cele două tărâmuri imaginare: raiul și iadul, care în mod asimetric ne va călăuzi întreaga existență prin impactul indus asupra celeilalte vieți și existențe de dincolo.
(Va urma)
