Exclamă înlăcrimat de tristețe părintele-profesor Constantin Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf.Ierarh Andrei Șaguna", din cadrul Universității „Lucian Blaga" din Sibiu, la aflarea tristei vești a trecerii la cele veșnice a lui „Dumitru din Groșii Maramureșului, crescut în lapte și fluier, în zvon de libertate și molcomă rostogolire de limbă…Tocmai tu, cocon de oameni liberi… Din fluier ți-au cântat bunicul și tata, ba și frații tăi cei mari. Și din cântarea lor ai crescut cântarea ta. Nimic nu ai lăsat să nu fie în zvonul Învierii ce l-ai doinit inimii noastre. Ascultându-te mi-am înțeles Maramureșul și prin el Istoria Țării. Dumitru Fărcaș, taragotistul în roabă de Honoris Causa (scria Dana Andronie în 2008 în Jurnalul Național). Ne-a fost profesor de limbă și respirație românească.
Cum va fi făcut Dumnezeu de a pus într-un pui de moroșan toată limpezimea cerului, verdele crud al mocirliței cu trifoi, străvezimea de cer înstelat din dorul românesc, curăția Feciorească de pe Mureș ori curajul din Bărbătescul din Maramureș, numai El știe de-acum și el. Dumitru, robul lui Dumnezeu. Colindătorul fără pereche ce ne-a cântat Doina din Bătrâni ca pe un Antifon din Liturghia Neamului românesc, spun știrile că s-a stins. Că ar fi plecat. Plecat cu Dorul în Munții de piatră ai inimilor noastre, unde ai cioplit fir cu fir sensibilizarea noastră, Maestrul și-a închis cutia în care ținea taragotul și și-a dres vocea în izvorul rece al morții. Moartea nu e Învârtită de pe Glod, dar el știe asta, de aceea cânta mereu cum ar fi ultima oară. Ba chiar te temeai, văzându-i încordarea, să nu piară pe scenă.
O liniște de om, așezat în roba universitară ca în cămașa de nuntă rotată, plină de sudoarea unei munci la cel mai fragil plug: cântul popular. Din care ne-a dăruit simfonii de cumințenie și ectenii de încurajare. Înainte de 1989 părea că vine din altă lume. Desprins din exercițiul unei libertăți fascinante, cărând în cântecul său tot praful izvodit din copilăria Columnei lui Traian. După 1989, în amestecul de vedetism ieftin, ți se făcea mereu dor, și mai dor, foarte dor de el. De cântarea ce izvora din sufletul său. Oare, ascultându-l cu inima mai poți numi zgomotul frivol al vremii de acum muzică? (…)
Vom boci câteva zile, poate vom asculta încă o vreme, cunoscătorii, doinitele lui cântări. Apoi se va lăsa o liniște de dincolo de orice mormânt. Cruntă. Ce se crede biruitoare. Până când, poate și pentru rugăciunile lui, din podmolul de duh al Maramureșului, alt pruncuț se va desprinde, cuprinzând în plămânii săi tot aerul zării Libertății și, dintâi timid, apoi cu puterea unui haiduc de Duh, ne va cânta iar cântările lui. Cântările noastre. Cântate plângând-râzând asemenea vieții noastre, de râsul-plânsului. Din cânt în miridă de Liturghie, maestrul Dumitru Fărcaș a răspuns Îngerilor. Cărora le-a înghețat aripa pe trâmbița chemării celor buni și fericiți. Ferice de țara ce-a avut un astfel de cântăreț. Frumusețea ei a ajuns în Rai înaintea cântărețului său."
A lăcrimat, consemnând aceste rânduri,
Ioan Vulcan-AGNITEANUL
din Sibiu, la aflarea tristei vești a trecerii la cele veșnice a lui „Dumitru din Groșii Maramureșului, crescut în lapte și fluier, în zvon de libertate și molcomă rostogolire de limbă…Tocmai tu, cocon de oameni liberi… Din fluier ți-au cântat bunicul și tata, ba și frații tăi cei mari. Și din cântarea lor ai crescut cântarea ta. Nimic nu ai lăsat să nu fie în zvonul Învierii ce l-ai doinit inimii noastre. Ascultându-te mi-am înțeles Maramureșul și prin el Istoria Țării. Dumitru Fărcaș, taragotistul în roabă de Honoris Causa (scria Dana Andronie în 2008 în Jurnalul Național). Ne-a fost profesor de limbă și respirație românească.
Cum va fi făcut Dumnezeu de a pus într-un pui de moroșan toată limpezimea cerului, verdele crud al mocirliței cu trifoi, străvezimea de cer înstelat din dorul românesc, curăția Feciorească de pe Mureș ori curajul din Bărbătescul din Maramureș, numai El știe de-acum și el. Dumitru, robul lui Dumnezeu. Colindătorul fără pereche ce ne-a cântat Doina din Bătrâni ca pe un Antifon din Liturghia Neamului românesc, spun știrile că s-a stins. Că ar fi plecat. Plecat cu Dorul în Munții de piatră ai inimilor noastre, unde ai cioplit fir cu fir sensibilizarea noastră, Maestrul și-a închis cutia în care ținea taragotul și și-a dres vocea în izvorul rece al morții. Moartea nu e Învârtită de pe Glod, dar el știe asta, de aceea cânta mereu cum ar fi ultima oară. Ba chiar te temeai, văzându-i încordarea, să nu piară pe scenă.
O liniște de om, așezat în roba universitară ca în cămașa de nuntă rotată, plină de sudoarea unei munci la cel mai fragil plug: cântul popular. Din care ne-a dăruit simfonii de cumințenie și ectenii de încurajare. Înainte de 1989 părea că vine din altă lume. Desprins din exercițiul unei libertăți fascinante, cărând în cântecul său tot praful izvodit din copilăria Columnei lui Traian. După 1989, în amestecul de vedetism ieftin, ți se făcea mereu dor, și mai dor, foarte dor de el. De cântarea ce izvora din sufletul său. Oare, ascultându-l cu inima mai poți numi zgomotul frivol al vremii de acum muzică? (…)
Vom boci câteva zile, poate vom asculta încă o vreme, cunoscătorii, doinitele lui cântări. Apoi se va lăsa o liniște de dincolo de orice mormânt. Cruntă. Ce se crede biruitoare. Până când, poate și pentru rugăciunile lui, din podmolul de duh al Maramureșului, alt pruncuț se va desprinde, cuprinzând în plămânii săi tot aerul zării Libertății și, dintâi timid, apoi cu puterea unui haiduc de Duh, ne va cânta iar cântările lui. Cântările noastre. Cântate plângând-râzând asemenea vieții noastre, de râsul-plânsului. Din cânt în miridă de Liturghie, maestrul Dumitru Fărcaș a răspuns Îngerilor. Cărora le-a înghețat aripa pe trâmbița chemării celor buni și fericiți. Ferice de țara ce-a avut un astfel de cântăreț. Frumusețea ei a ajuns în Rai înaintea cântărețului său."
A lăcrimat, consemnând aceste rânduri,
Ioan Vulcan-AGNITEANUL
