Voi depăși această vârstă a copilăriei, evidențiind în continuare modul cum se resimte impactul religiozității din mediul rural asupra cunoașterii divinității la celelalte subidentități ale vârstei localnicilor din acest mediu comunitar, cu și prin aceste particularități. În acest sens, voi arăta că asemenea metamorfozări perceptiv-evaluative privind religiozitatea în mediul rural sunt foarte evidente în satul românesc tradițional, și cu unele reminiscențe și în cel contemporan, unde și când satul nu mai este perceput în acea paradigmă tradiționalistă, și nici religiozitatea nu se mai realizează în acei parametrii psihosociologici și cu o asemenea trăire interioară, specifice ortodoxismului preponderent bazat pe o cunoaștere apofatică (neagă atributele afirmate despre Dumnezeu și chiar posibilitatea cunoașterii), și nu catafatică - afirmativă.
Pentru a nu rămâne doar la nivelul afirmațiilor, în scop argumentativ, vom prezenta modul cum este văzut satul românesc în perioada interbelică, apelând în acest sens la celebra alocuțiune a filosofului și poetului ardelean L. Blaga, cu prilejul primirii sale în Academia Română, cu titlul „Elogiul satului românesc", în care realizează o diagnoză antropologică culturală și sociologică a satului românesc tradițional, unde, un loc important îl deține analiza culturii populare și a mentalităților ce-i conferă acestui mediu o asemenea personalitate, satul fiind perceput ca „centru existențial, prelungit în mitologie și metafizică", cum, magistral sesiza autorul citat. Un mai mare accent este pus asupra vârstei copilăriei, „ca vârstă a sensibilității metafizice prin excelență", când copilul din mediul sătesc, confruntat cu binefacerile Providenței, percepe acest mediu mirific ca „zariște integrală", copilăria fiind „singura poartă deschisă spre metafizica vie a satului, adăpostită în inimile care bat în casele cu acoperișuri de paie, și oglindită în fețele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnați de cer". Ne întrebăm retoric, câți dintre tinerii din mediul rural contemporan mai percep copilăria „ca o unică poartă deschisă spre metafizică", sau mai trăiesc în „zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat de vejnicie"? Ca metaforă, zariștea cosmică cu care țăranul se confruntă, semnifică, după marele filosof, deschiderea nedefinită care atrage și sperie și despre care „neștiutele" - lumea necunoscută, sunt mai numeroase decât „știutele" - lumea cunoscută, acestea din urmă subțiindu-și prezența până la invizibilitate, devenind o taină ce izvorăște din întuneric și lumină, adică din cele două prezențe ontice evaluate poetic și filosofic de L. Blaga. Evaluare realizată ca niciun alt poet modernist, precum a realizat-o Blaga prin celebrul vers al poeziei cu același titlu, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", din ciclul de poezii „Poemele luminii", în al cărei vers de început, esențializează ideile filosofice ale textului: lumea înconjurătoare este plină de taine, omul trăind în orizontul misterului și în „zariștea cosmică". Aceste taine nu pot și nu se cuvine a fi cunoscute (teoria minus-cunoaștere), adică „ucise", după cum fac savanții descoperitori a acestor „taine - corole de minuni a lumii". Apropiindu-se de mistere - taina întunericului, poetul le amplifică, păstrând, astfel, neatinsă perfecțiunea lumii create de Marele Anonim (Dumnezeu, în concepția lui Blaga, care nu are nimic cu Marele Arhitect, divinitate acceptată de cei care se opun lui Dumnezeu Treime - opus Dei), după cum și țăranul trăiește în acest mister și în această taină a necunoașterii, în proximitatea lui Dumnezeu, prin ceea ce îl simte, și cu mare grijă să nu-i strivească/ucidă marea taină a necunoașterii care îl învăluie pe țăran de la naștere până la moarte, trăind în acest miracol nedezvăluit, Dumnezeu fiind regăsit, după cum ne putem da seama, mai mult în sufletul țăranului, decât în mintea lui.
Se subînțelege că dincolo de retorica întrebării, este surprinsă o realitate frustă ce predispune spre alte orizonturi ancestrale și limite temporale, corespondente distrugerii și entropiei socio-morale din acest mediu predestinat spre „vejnicie", dar care din păcate se confruntă nu cu o asemenea perenitate prescriptibilă, ci cu o distrugere a valorilor morale și spirituale, implicit de natură religioasă. Astfel, spre deosebire de viziunea marelui filosof român, care accepta faptul că vejnicia își are originea la sat, constatăm că și aici timpul își găsește iminentul său sfârșit prin chiar moartea vejniciei și a celor care pot să-i conștientizeze sfârșitul. Dintr-o asemenea perspectivă distructivă, satul încă mai conservă unele valori și atitudini pozitive față de sacru și divinitate, localnicii săi fiind mai preocupați de viața spirituală - religioasă, trăind printr-o asemenea retorică interogativă legată de marile probleme existențiale, mult mai prezentă decât în mediul urban, unde civilizația ignoră tot mai mult această cultură tradiționalistă, omul fiind cel care proiecta civilizația și nu divinitatea. Fapt ce a condus în timp la degradarea mai rapidă a acestor medii față de cele unde Dumnezeu era mai aproape de oameni și comunitatea lor aparținătoare, fiind uniți prin Biserică și credința religioasă omogenă.
În același timp, locul lui Dumnezeu este mai bine statuat în conștiința sătenilor, Biserica și preotul rămânând încă un bun spiritual al lor, față de care se raportează altfel decât cei din urban, unde relațiile interpersonale sunt cu mult mai reci - formalizate și impersonale, decât cele din comunitățile rurale, care capătă un caracter personalizat, fiind preponderent informale, pe fondul intercunoașterii și al controlului social, cu mult mai transparent decât în mediul citadin. Așa cum susținea Blaga, pentru țăranul român, „satul era situat în centrul existenței și se prelungea, prin geografia sa, de-a dreptul în mitologie și în metafizică". În același timp, „satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viață totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic". Dintr-o asemenea perspectivă, cei mai mulți locuitori și credincioși ai satelor românești percep satul în conexiune cu cosmosul și prin intermediul acestei dimensiuni universale, ceea ce îi apropie mai mult de Dumnezeu și voința divină, depinzând de această putere și voință.
(Va urma)
