Planul etern de mântuire a lumii prin mijlocirea Femeii ne-a fost revelat de Dumnezeu chiar de la începutul creației, atunci când a zis către Femeie că sămânța ei va zdrobi capul șarpelui (Facerea 3, 15). Doar că, absorbiți de textul biblic și de moment, trecem prea ușor cu vederea faptul că Eva, femeia care aude această profeție divină, este parte din bărbat și un membru al primei familii paradisiace create de Dumnezeu. Aici, în Edenul binecuvântat, nu este accentuată diferența de gen (sex), ci egalitatea ontologică a două ființe umane distincte ca trăsături și rol. Așadar, Femeia care va împlini profeția va trebui să aparțină unei familii tradiționale și sfinte. Ea, noua Evă, va zdrobi capul reptilei. Ea este înzestrată cu un har special, primind astfel un statut privilegiat, pe care nu-l avea înainte de a fi aleasă pentru a-L naște pe Mântuitorul lumii. Acest lucru este profețit și de către proorocii: Sofonie 3,14 și Zaharia 9,9. Acum e bine să fim realiști și să constatăm faptul că pentru mulți semeni de-ai noștri, înfipți poate prea adânc în carnal, superficialitate, vremelnicie sau efemer, sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului a fost și este încă un ghimpe incomod în sufletele lor.
Credincioșii ortodocși și catolici celebrează la 8 septembrie Nașterea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mică. Începuturile prăznuirii acestei sărbători pot fi așezate pe la începutul sec. al V-lea în Răsărit și sec. al VII-lea în Apus. Din Sfânta Scriptură aflăm foarte puține informații despre acest eveniment. Știm că Fecioara Maria este din neamul lui David (Matei 21, 9; Luca 1, 32), iar din Tadiție aflăm că părinții ei se numesc Ioachim și Ana. Sfânta Scriptură nu ne lămurește cu privire la temperamentul Fecioarei, la trăsăturile ei fizice, nimic concret despre sentimentele și mediul în care a crescut. Nici măcar data nașterii și morții ei nu le aflăm din Scripturi.
Dacă dăm crezare protoevangheliei apocrife a lui Iacob (cca.150 d.Hr), părinții Mariei locuiau în Jerusalem și nu aveau copii. Ioachim era un om credincios, dar cu toate astea, preoții din Ierusalim nu au acceptat jertfa animală adusă de Joachim la Templu: „Tu nu ai dreptul să aduci jertfă pentru că nu ai urmași “. Mâhnit în sinea lui, fără a se mai întâlni cu femeia sa, a plecat în deșert, unde a postit 40 de zile și 40 de nopți, zicând: „Nu voi mai mânca și nici voi mai bea până când Dumnezeu, Domnul meu mă va binecuvânta. Până atunci, rugăciunea va fi mâncarea și băutura mea”. Și Ana s-a întristat foarte mult și a rostit, în lacrimi, dar cu încredere, rugăciuni înaintea lui Dumnezeu, amintindu-I de Sara, soția stearpă a lui Avraam (1.Mose.21,1-3): „O, Dumnezeul părinților noștri, binecuvintează-mă așa precum ai binecuvântat pântecele Sarei și i l-ai dăruit pe Isaac”. Un înger a venit atunci la ea și i-a zis: „Ana! Ana! Tu va trebui să naști, iar sămânța ta va fi în toată lumea cunoscută”. Ana i-a răspuns: „Dacă voi naște băiat sau fată o să afierosesc acest copil Domnului ca să-i slujească după reguli preoțești”. Aceeași veste o primise și Ioachim, care, plin de bucurie, a adus jertfă Domnului. Și așa s-a născut Maria, conform protoevangheliei lui Iacob, la nouă luni. Un autor necunoscut afirmă că Maria s-ar fi născut prematur, la doar 7 luni, în chip minunat. Numărul șapte are aici, bineînțeles, un rol simbolic, autorul, necunoscut, dorind să accentueze cu orice preț minunea nașterii Fecioarei. De pildă, la șase luni, Ana a lăsat-o pe Maria să umble singură. Ea a făcut șapte pași și s-a întors în brațele mamei sale.
Când a împlinit trei anișori, copila a fost adusă la Templu, unde a fost primită cu bucurie de către preoți: „Mare a făcut Domnul numele tău între toate neamurile. Prin tine se va descoperi la sfârșitul zilelor Răscumpărătorul”. Apoi părinții au lăsat-o acolo, bucurându-se că pe Maria nu a năpăstuit-o dorul de casă, putându-și astfel împlini promisiunea făcută Domnului. Emoționant, mișcător, tulburător moment! Tradiția ne mai spune că în Templu, Maria era hrănită de îngeri.
În Occident, Ana era numită „bunica sfântă a lui Christos”, fiind aleasă ca patroană a multor Biserici în toată lumea creștină. În Muzeul Luvru din Paris se află un tablou religios renumit, pictat de Leonardo da Vinci (1452-1519), în care apare Maica Domnului, la vârstă adolescentă, în brațele mamei sale, Ana, Fecioara ținând la rândul ei în brațe un miel, adică simbolul a ceea ce avea să se nască din ea: Mielul mântuitor al lumii.
Noi, creștinii de azi, atâți câți mai suntem, trebuie să înțelegem că religia creștină nu poate fi redusă, după cum bine afirmă istoricul și teologul Hans Küng, la valori precum: binele, frumosul, adevărul, umanismul. Aceste valori există și în afara creștinismului. Dar atunci ce are Creștinismul mai aparte? O are pe Maica Domnului! Ea este persoana care face posibil ca binele, frumosul, adevărul, umanul să ia formă, chip, ființă, în fiecare dintre noi, să nu rămână doar niște idei abstracte sau promisiuni deșarte, așa încât, în mod tainic, mistic, eu, și tu, și noi toți, devenim chip - sfânt (icoană) a Maicii Domnului, pe care Hristos îl sărută până la lacrimi.
Și, în ciuda ateismului postcreștin, care susține că liberul arbitru nu există, ci este rezultatul unor procese bio-chimice care au loc în creierul uman, o poveste imaginară inventată de om („free will exists only in the imaginary stories we humans have invented”; „... created by the biochemical processes in my brain”), credincioșii ortodocși și catolici îl contrazic, exprimându-și liber credința în pelerinajele lor pe la mănăstiri și locuri sfinte, cinstind-o pe mama lui Hristos-Dumnezeu: „Crăiasă alegându-te,/Îngenunchem rugându-te/Înalță-ne, ne mântuie/Din valul ce ne bântuie./Fii scut de întărire/Și zid de mântuire./Privirea-ți adorată/Asupră-ne coboară,/O, Maică Preacurată/Și pururea fecioară,/ Marie!” (Rugăciune, Mihai Eminescu).
Fără suflet și fără liber arbitru, fără sfinți și sărbători religioase, fără tradiții și valori culturale, dar enorm de multă teamă, frică, neliniște și impotență. Iată o sumară radiografie a ceea ce a devenit, în parte, și a ceea ce tinde să devină, în întreg, o societate umană orfană de Dumnezeu. Și nu zic eu asta, ci Fiul ei, al Mariei: „Fără mine nu puteți face nimic” (In.15,5). La ceas de sărbătoare, o rugăm pe Maica Domnului să ne ocrotească cu rugăciunile sale și cu acoperământul ei cel dumnezeiesc.
De Nașterea Sfintei Fecioare Maria, un călduros la mulți și fericiți ani tuturor!
(Izvoare: Erich Weidinger, Die Apokryphen, Verborgene Bücher der Bibel, Pattloch, Augsburg, 1988; Klaus Schreiner, MARIA Jungfrau, Mutter, Herscherin, Anaconda, 2006; Yuval Noah Harari, Homo Deus, A Brief Histori of Tomorow, Vintage, 2017; Eminescu, Poezii, https://www.versuri.ro/versuri/mihai-eminescu-rugăciune--od77.html)
