Una din sintagmele frecvent întâlnite în limbajul devenit cotidian, care acoperă o realitate incontestabilă și permite, în același timp, configurarea unui profil psihomoral și atitudinal-comportamental, din păcate negativ și nociv pentru societate și individ, este cea de fariseu, iar legată de aceasta, cea de fariseism. Sintagmă care, așa cum voi arăta, derivă de la numele celor care adoptă un asemenea comportament psihomoral duplicitar, obiectivat prin fățărnicie, ipocrizie, minciună, viclenie, automulțumire și iubire de sine, și prin alte „boli ale fariseismului" sau „aluatul fariseismului", după cum numea Sfântul Ignatie Briancianinov aceste așa-zise boli, din care făceau parte: smintirea, osândirea, iubirea de arginți, râvna vicleană sau spiritul machiavelic, aș spune eu, în limbajul contemporan consacrat descrierii acestor maladii psihomorale, care așa cum se știe, are o ascendență istorică și socială în cadrul populației israelite, fiind regăsit pretutindeni și în contemporaneitate, în intensitate foarte mare.
Nu voi abunda în informațiile cu caracter istoric, ci voi menționa că acest nume de fariseu și derivatul său este regăsit pentru început în limba ebraică, derivând din cuvântul perushim. În esență, fariseii și fariseismul a fost o grupare teologică, politico-religioasă în Iudaismul antic, în perioada celui de-al doilea Templu iudaic (516 î.Hr. - 70 d.Hr.). În mod deosebit, fariseii au apărut ca grup distinct imediat după revolta Macabeilor (165-160 î.Hr.), fiind considerați descendenții spirituali ai Hasidienilor, conducatorii acelei revolte sociale. Aceasta particularitate induce unele erori în evaluarea fariseilor adevărați, făcându-se unele analogii între acești farisei și o altă grupare revoluționară, zeloții, care s-a evidențiat în răscoala împotriva guvernării Romei. Desigur, fariseii se deosebesc de aceștia, în rândul lor fiind grupați oameni mult mai evoluați sub raport intelectual și spiritual, necaracterizându-i doar spiritul justițiar și predispoziția spre revoltă, cum erau dominați acești zeloți.
După distrugerea celui de-al doilea Templu în anul 70 d.Hr., fariseii au continuat să funcționeze în sinagogi și în școli, încurajând poporul evreu, cu timpul, puterea lor fiind tot mai redusă ca influență pozitivă, astfel că, așa cum se știe, profilul moral pozitiv a fost convertit într-un profil negativ, cu un impact idezirabil pentru individ, societate și chiar la scară planetară, dacă avem în vedere motivul real al multiplelor războaie, crime și atrocități, săvârșite de om în decursul istoriei. Unii dintre cei mai de seamă reprezentanți ai fariseilor pozitivi - adevărați, după cum erau numiți aceștia, au trăit în perioada eleno-romană a iudaismului, printre aceștia evidențiindu-se biblic unii rabini, precum au fost rabinii Simon, Iosif din Arimateia, Nicodim și Gamaliel. Nu-l vom ignora nici pe marele rabban (unul dintre cei șapte mari învățați câți erau recunoscuți în Iudeea, alături de învățații cu rang mai mic, denumiți de iudei rab și rabbi, de unde denumirea de rabin) Hillel, considerat că ar fi fost inițiatorul curentului fariseic pozitiv. Între anii 30-70 d.H. a activat Gamaliel, dascălul lui Saul-Pavel (un contestator și prigonitor la început al mișcării creștinismului, și după cum se știe, chiar a lui Iisus Hristos), considerați ca farisei adevărați, adică corespondenți cu ceea ce a însemnat la început fariseismul, și nu ceea ce au devenit ulterior, cu acea semnificație peiorativă, convertit din teologie și morală, în antropologie și psihologie, devenind un arhetip uman cvasigeneralizat, cu rădăcini ancestrale în AND-ul uman. Doar așa pot fi explicate aceste trăsături caracteriale negative ereditare, cauze reale ale a ceea ce a însemnat pentru om și omenire păcatul și tot ce cuprinde acesta în registrul său sinoptic, printre care viciile de fond ale fariseilor se constituie a fi mari păcate umane. Mărturiile cele mai cunoscute despre farisei sunt cele din Noul Testament (a se vedea Evanghelia după Luca, cap.18, unde evanghelistul a prezentat parabola vameșului și fariseului, care prezintă profilul moral și religios al acestor două categorii).
Așa cum anticipam, la început fariseismul era evaluat în mod pozitiv, fariseii fiind percepuți ca adevărați eroi ai poporului israelit și susținători ai lui Yahwe, Dumnezeul lor unic, aceștia fiind farisei pe care i-am denumi fariseii inițiali. Din păcate, ulterior, fariseii nu au manifestat aceeași atitudine constantă față de respectarea legii mozaice și poporul evreu, astfel că, prin spiritul lor duplicitar și contestatar, au apărut unii contestatari ai Legii, care s-au desprins de prerogativele acesteia, deosebindu-se și de data aceasta de cei mai mulți, dovedindu-se intoleranți și critici față de implicațiile practice ale legii mozaice, cu grave vulnerabilități în plan moral și caracterial, propunând alte doctrine, bazate pe o nouă ideologie, corespondentă cu interesele lor limitate.
Nimic nou sub soare, o asemenea pretinsă disidență a existat întotdeuna în istorie, un exemplu concudent fiind reprezentat în prezent de actuala scenă politică românească, mai ușor de înțeles, unde fariseii și fariseismul au devenit un loc comun, fiind greu de delimitat un fariseu față de celălalt, sau care este mai fariseu, indiferent de instituția politică aparținătoare. Astfel, pe lângă numele care i-a consacrat, acela de a fi deosebiți, se adaugă și acelea de contestatari sau nonconformiști, după cum sunt considerați acei indivizi intoleranți, care se abat de la regulile ce le impune un act normativ, cum a fost la început în cazul iudaismului, legea mozaică. Aceasta ar fi o primă asemănare analogică cu fariseii și fariseismul contemporan. Dar așa cum se întâmplă de obicei, mișcările deviaționiste induc, pe lângă schimbările de factură ideologică, și unele mutații în plan moral, asemenea tulburări fiind regăsite și la farisei, astfel că, pe lângă atributele și numele desprinse, acelea de deosebiți și nonconformiști, se mai adaugă și atributul fățărniciei și duplicitarismului, ca o a doua asemănare între fariseismul iudaic cu cel contemporan.
