Suntem de acord cu cunoscutul pedagog Gabriel Compayre, care spune: “Pentru cine cunoaște temeinic pe marii pedagogi ai secolelor trecute, pedagogia e mai mult de jumătate făcută”. Pentru Compayre, istoria pedagogiei e “o introducere necesară în pedagogie, iar utilitatea istoriei pedagogiei se confundă cu aceea a pedagogiei însăși”. Un alt specialist, de astă dată un român, se exprimă și el în felul următor: “Experiența pedagogică a trecutului ne inspiră și prudență, și rezervă, față de teoriile noi. Această prudență constituie adevărate virtuți, și, de asemenea virtuți avem nevoie astăzi, mai mult ca oricând, spre a scăpa de haosul pedagogic al timpului”. Cel ce exprimă această opinie este fostul titular al catedrei de pedagogie, de la Universitatea din București, G. G. Antonescu, poziție după cum vedem mai puțin avansată decât aceea a lui Compayre, dar nu mai puțin favorabilă istoriei pedagogiei ca obiect de învățământ. Pedagogia a început să-și aibă o istorie a ei destul de târziu, după ce, evident, s-a constituit și definit mai clar, în secolul al XIX-lea. Ea a început prin a fi mai întâi o istorie a instituțiilor de educație, când era scrisă de istorici, sau culegere de microbiografii de pedagogi, când era scrisă de specialiști în ale educației. Cu vremea, cele două moduri de abordare s-au împletit. În constituirea și dezvoltarea ei, pedagogia a început prin a fi universală, pornindu-se de la ideea exprimată lapidar de Montaigne: “Fiecare om poartă în sine întreaga formă a condiției umane”. Comenius, socotit ca adevăratul întemeietor al pedagogiei, proclama plin de încredere: “Noi ne încumetăm să promitem o Didactică mare, adică o artă universală de a învăța pe toți totul”.
A existat mai întâi o gândire educațională folclorică care nu trebuie trecută cu vederea nici azi. Într-un fel, ea formează ceea ce am putea numi chiar pedagogia tradițională a poporului, - aspectul formativ neintenționat al culturii populare, aspectul mai permanent, totodată, al culturii unui popor. Toate producțiile folclorice au aceste virtuți, dar, în mod special, proverbele și zicătorile (literatura gnomică). În toate găsim păreri și atitudini ale poporului cu privire la aproape toate problemele educaționale mai importante: posibilitatea educației, idealul popular de educație, regim disciplinar, metode de educație și instrucție - chiar cu privire la bagajul de cunoștințe și deprinderi, de care are nevoie omul, pentru intrarea în viață.
Folclorul unui popor este o adevărată enciclopedie, riguros selecționată și lapidar exprimată, știința și înțelepciunea de veacuri a omului de rând. Totuși, deși prețioasă și trainică, pedagogia folclorică nu este “pedagogia”, în înțelesul științific al cuvântului, - în primul rând pentru că nu e diferențiată ca atare, în al doilea rând pentru că ea nu e la nivelul științei, care are nevoie de această diferențiere, în al treilea, în sfârșit, pentru că ea nu este cerută de o anumită categorie de oameni, care să o cultive și să o folosească practic.
Pedagogia folclorică, neconstituită în disciplină, ar interesa și din punct de vedere istoric, ca precursoare a pedagogiei culte, dar ea poate fi folosită, după părerea noastră, și pentru cercetarea unor probleme de actualitate. Cercetată științific, ea poate da indicații asupra stării educaționale a unei colectivități, de la bază, și aceasta cu atât mai mult cu cât folclorul nu poate fi conceput numai la nivelul vieții sociale elementare, ci și la nivelul unei sinteze mai ridicate, rezultantă a lui cu cultura superioară, concretizată de obicei în scris. Studii, în această privință - și în ce privește spațiul românesc - s-au încercat, dar puține. Ele ar fi, credem, necesare, - mai necesare decât pentru trecut, pentru prezent și viitor.
