În ce măsură domnește în lume o ordine estetică absolută a fost și va rămâne un subiect aprins disputat. Filosofii pitagoreici credeau într-o ordine a naturii exprimată matematic, prin numere. Numărul întruchipa ordinea, esteticul. “Dumnezeu a scris cartea naturii în cifre” (Galilei). Ființa lucrurilor este condiționată matematic. Muzica la fel. Însă ideea lui Pitagora despre o ordine exactă, măsurabilă și exprimabilă matematic, este zdruncinată de descoperirea incomensurabilității (Hippasos von Metapont/ 6-5 î.d.Hr), căreia îi corespunde numărul irațional, de pildă numărul p = 3,1415926535... Pentru pitagoreici o lovitură sub centură. Noi trebuie, însă, să percepem valoarea mistică a numărului matematic. Dacă știm că două mere, plus încă două mere, fac patru mere, nu este la fel de ușor să înțelegem ce este în fond numărul “2”. Numerele afirmă relația dintre unul și mulți și exprimă o structura metafizic-numerică a Realității. Ideea este una, dar ea poate fi împărțită în mai multe idei. Sunetul este o idee, dar nemărgint în multitudinea diverisității lui. Legătura dintre unitatea ideii și nemărginita diversitate a sunetului este dată de calitatea, și cantitatea tonului emis, afirmă Giovanni Reale într-un comentariu la scrierile lui Platon. Asta înseamnă că și Ideea despre Estetic, deși una, este nemărgint variabilă de la persoană la persoană și se distinge prin calitate și cantitate.
Mistica și matematica sunt într-o strânsă legătură. Chiar și azi există o mulțime de matematicieni care cred în existența unui cer, nu plin de îngeri sau sfinți, ci plin de obiecte geometrice și cifre. Matematicienii cu o astfel de credință se cheamă platonicieni. De pildă, profesorul de analiză matematică și geometrie Alain Connes (născut în 1947), de la College de France ar susține, zice Jim Holt, pe lângă existența sufletului omenesc și independent de acesta, existența unei realități matematice neschimbabile. Despre contribuția matematicii la explicarea interrelațiilor divine, și ale acestora cu lumea finită, vorbește și Nicolaus Cusanus în lucrarea sa, “De docta ignorantia”, apelând la proprietățile geometrice ale unei linii maxime și ale unei linii infinite (“De passionibus lineae maxime et infinita”). Trebuie să existe linia infinită (ca idee), pentru a exista cea maximă, care poate fi împărțită și utilizată la crearea atâtor figuri geometrice variate, diverse. Ideea de linie infinită este așadar fundamentul a tot ceea ce există în materie de geometrie. Unitatea primă este măsura tuturor celorlate unități existențe. Aș reliefa aici esteticul geometric variat, care originează în unitatea primă, Esteticul original.
Împărțibil este chiar spațiul și timpul, susține David Hume. Natura umană este și ea supusă deformărilor estetice, fiind exprimată ca deformed person, zice Francisc Bacon (1561-1626), încurajând indivizii atinși de ea. Autorul credea în posibilitatea îmbunătățirii acestor defecțiuni corporale cu ajutorul biotehnologiei. Ideea e deja prezentă în lucrarea sa “Neu Atlantis”, una dintre foarte cunoscutele opere utopice ale Renașterii. Astăzi chiar există o mulțime de posibilități tehnice de remediere a esteticului deformat, unele chiar exagerate.
Ne amintim că Dumnezeu a creat lumea din nimic. Nimicul, din perspectivă matematică, este identificat cu cifra zero. În sanscrită, numărul zero (sunya) înseamnă “nimic” sau “gol”. Dacă pentru greci și romani era greu să-și imagineze Nimicul ca fiind Ceva, matematicianul indian nu întâmpina greutăți în acest sens. Europeanul acceptă cifrele arabe (cuvântul cifră profine de la arabicul sifr), și le dă un sens:
“0” înseamnă nimic, iar “1”, ceva existent. Apoi speculează: cum putem de la “0” să ajugem la “1”. O problemă ce ține de transcendență, mistică, existență în același timp. A încercat Leibniz (1646-1716), dar n-a reușit. A reușit însă să descrie răul ca fiind: metafizic (imperfecțiunea), fizic (suferința) și moral (păcatul).
Secolul 6 î.d.Hr este unul crucial din punct de vedere al gândirii umane. Apar în mai multe locuri pe Tera gânditori care vor marca viața omului pentru multă vreme: în India - Buda, în China -Lao-Tsu, în Persia - Zaratustra, în Grecia - presocraticii. Mitologia greacă va apune, în vreme ce filosofia și științele naturii, desprinzându-se de dogme și mituri, vor cunoaște un salt important în afirmarea lor ca științe raționale, dar nu ateiste, care fac un transfer de gândire: de la imagine și imaginație la concepte abstracte filosofice. Dar cine mai are nevoie de un Creator (Designer atotputernic) dacă știința e în stare să creeze și să suțină universul întreg? La începutul secolului al XI-lea d.Hr. epsicopul Anselm de Canterbury (1033-1109) va afirma: “Dumnezeu este ceva, ce mai mare nu se poate imagina”. El este unul dintre scolasticii care încearcă să tălmăcească pe înțelesul vremii conceptele și dogmele Bisericii cu ajutorul filosofiei. Filosofia e pusă în slujba teologiei. Un secol mai târziu, Meister Eckhart (1260-1328), un reprezentat de seamă al misticii germane, influențat de filosofia platonistă (Dumnezeu este cauza tuturor ideilor) va accentua, ceea ce în Răsărit se practica de mult, asceza ca și condiție a întâlnirii extatice, a experierii prezenței divine în străfundul sufletului omenesc. Prin asceză, corpul omenesc își subordonează sufletului toate viciile, imperfecțiunile. Tehnica hinduistă era mai drastică: se ajungea aprope la desfigurare corporală, în vreme ce budismul prefera meditația. Creștinii eremiți acceptă lepădarea de lume și sărăcia, conform Evangheliei. Asceza este așadar o formă de chenoză umană generatoare a unei frumuseți spirituale opuse total celei estetice, așa cum o înțelegem noi azi.
Odată cu diminuarea autorității Bisericii Apusene și afirmarea Umanismului și Renașterii, se schimbă iar unghiul, perspectiva gândirii umane. Știința medievală încerca să ofere lumii înconjurătoare, lumii văzute și nevăzute, cele mai adânci înțelesuri estetice, fără
să aducă atingere felului în care Crezul Niceo-Constantinopolitan o prezenta copiilor lui Dumnezeu de veacuri. Timpul nou, îl putem înțelege ca timp al nașterii Individualismului, îl dezleagă pe om din chingile religios-dogmatice și ale unei științe impregnate oarecum de transcendent, și-l predă uneia noi, care nu se mai mulțumește cu o explicație nesigură și chiar sincretistă a tainelor naturii, ci vrea ceva mai mult: schimbarea ei. În locul meditației, rugăciunii
și speculației apare experimentul, experiența, cercetarea. Credința în Dumnezeu se transformă în credința în om (Francesco Petrarca/ 1304-1374). Apar acum cei mai talentați creatori artiști: Donatelo, Gioto, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Raffael. Arta este impregnată de senzualitate și optimism. Interesul pentru dincolo este câștigat de interesul pentru aici. Asceza e înlocuită cu fuga după cele lumești. Și totuși, încă lumea nu l-a ucis pe Dumnezeu. N-a ucis încă Frumosul!
