“Nu-mi este indiferent care va fi soarta omului și a acestei planete, cum nu îmi este indiferent ce se spune despre libertate, democrație, demnitate umană. Sunt și voi rămâne implicat în ceea ce sunt dator, după conștiința mea, să descopăr, să elogiez, să protestez, într-un cuvânt, să aparțin în totalitate progresului”. (Romulus Guga)
GRAVURĂ
Atât mi-e de puțin timpul,
Atât de grăbite sunt toate,
Atât de ușor se strică
Ce la naștere pare eternitate.
Nici cărți nu răspund, iar cei ce au fost
Tainele toate le-au închis cu ei;
Iar noi ce suntem dezlegăm
Doar drumul ce-au lăsat în urma lor.
Doar poate mai târziu, când vom fi morți,
Se va găsi un sens acestei treceri.
De aceea cred că-i timpul să iubim,
Să dezlegăm ce vâsle-ascundem
Și fără teamă în mări deschise
Să descrețim mâhnita frunte-a lumii.
Atât mi-e de puțin timpul,
Atât sunt de grăbite toate,
Atât de ușor se strică
Ce la naștere pare eternitate.
N. red. Poet, prozator, traducător, dramaturg, publicist, fost redactor-șef al revistei “Vatra” (1971-1983). Opera: Bărci părăsite, versuri, București 1968, Totem, versuri, București, 1970, Nebunul și floarea, roman, Cluj, 1970; Viața post-mortem, roman, București, 1972, Sărbători fericite, roman, București, 1973, Speranța nu moare în zori, piesă de teatru, 1973, Paradisul pentru o mie de ani, roman, București, 1974, Adio, Arizona (Spovedania unui naiv făcută în fața unui autor din provincie), Cluj-Napoca, 1974, Noaptea cabotinilor, piesă de teatru, 1978, Evul Mediu întâmplător, piesă de teatru, 1980, Amurgul burghez, piesă de teatru, 1982. A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor (1970, 1977). A colaborat la Tribuna, Contemporanul, România literară etc.
Miercuri, 17 octombrie, se împlinesc 35 de ani de la “mutarea între stele” a celui pe care criticul literar prof. univ. dr. Cornel Moraru îl numește “primul scriitor român pe structură eminamente modernă, un constructor de viziuni extrem de puternice, mergând adesea până la grotesc, o literatură ce are ca temă principală condiția umană, și în care tendința autodistructivă, demonică, inerentă ființei umane, se întrepătrunde cu latura pozitivă, cu credința organică în speranță”.
