POVESTEA DE DINCOLO DE IMAGINE (II)

- Interviu cu Mădălin Hîncu, câștigătorul proiectului lansat tinerilor regizori de către Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania “Tompa Miklós” -

- Lucrezi pentru prima oară cu o trupă de limbă maghiară. Care sunt aspectele specifice unei astfel de colaborări?

- E cu siguranță mult mai dificil. Am momente când simt că sunt niște aspecte pe care nu le controlez neapărat, dar totuși colaborarea dintre mine și actori e productivă și fructuoasă. Eu mă bazez pe un principiu foarte simplu: gândul e mai important decât replica. Cred că Ciulei a zis acest lucru. Am încercat în perioada de lecturi să lucrez în sensul acesta: în sensul gândurilor, în sensul în care mi se pare foarte important să am o perioadă în care să vorbesc cu actorii despre aceste personaje, despre această lume, despre legile care guvernează viețile fiecărui personaj. Am încercat o bună perioadă de timp să mă concentrez mai puțin pe text și mai mult pe energia vitală a spectacolului. Am încercat să mă concentrez pe un tip de univers interior, și eu în repetițiile cu actorii urmăresc acest univers. Și momentul în care văd că un gând nu e potrivit, atunci acționez. Trupa aceasta e o trupă foarte dedicată și profestionistă în raport cu igiena lor meșteșugărească. În momentul în care vorbim niște lucruri, ei le pun în aplicare în mod real. Și eu asta urmăresc. Știu foarte bine gândul. Iar gândul n-are nevoie de niciun fel de limbă.

- Faci referire de multe ori la munca în echipă. Ce înseamnă echipa pentru tine?

- E mult de zis aici. În primul rând cred că eu nu sunt nimic fără oamenii pe care îi angrenez într-un proiect. Eu nu am nicio valoare fără ei. De asta zic că degeaba ai idei, dacă nu există oameni care să concretizeze acele idei în ceva, în ceva cu viață. Ne adunăm ca să facem un spectacol, iar acel spectacol ar trebui să fie ceva viu și ca să fie ceva viu, trebuie să poarte o amprentă extrem de personală din partea fiecăruia din acea echipă. Funcția mea e să creez un context. Eu, în acest moment, nu mă concentrez în dezvoltarea unei estetici personale, mai degrabă mă concentrez pe un soi de ascuțire a unor simțuri care țin de energiile umane care populează un loc, o instituție care se cheamă teatru. Înainte să vin la Târgu-Mureș, la un moment dat, am sunat-o pe profesoara mea de la facultate, pe Ludmilla Szekely Anton, și exact asta i-am zis, că mă duc într-un context cu totul nou, nu cunosc limba, nu cunosc oamenii, nu cunosc orașul, nu cunosc pe nimeni și mi-e puțin frică, că nu știu de unde să încep. Și mi-a zis o chestie foarte simplă: Mădălin, tu te duci într-un teatru, nu? Da. Și în acel teatru există săli de repetiții, există săli de spectacole? Da. Există o trupă, există oameni care fac teatru? Da. Păi, înseamnă că nu te duci într-un loc străin. Și de asta, primul gând legat de actorii de aici a fost să încerc pe cât posibil să le arăt lumea în care ei urmează să intre în această poveste. Și să încerc să nu mă mint, și să fiu cât se poate de onest. Așa am încercat să formez o echipă. Pe mine m-a interesat să încerc să deschid o lume care să fie ofertantă și suculentă pentru ei. Să le placă.

- Ajungem la sfârșitul perioadei de repetiții. Care sunt experiențele tale până acum?

- Mie-mi place aici. E un context în care mă simt liber cu acești oameni. Cred că asta e cel mai important. Lucrez cu foarte multă luciditate. Asta, cred, în primul rând se datorează eticii actorilor. Sunt oameni extrem de disponibili și extrem de liberi și mi se pare că nu sunt oameni care să gândească în șabloane. Mi se pare că valoarea repetiției nu e în sensul de a repeta, ci în sensul de a încerca lucruri care sunt reale și problematice. Frica mea e că - dar asta poate că e și din cauza lipsei de experiență - în acest parametru de timp în care trebuie să lucrez acum, nu știu în ce măsură se pot naște lucruri. Nu pot să-mi permit să pierd timpul. Dar la un moment dat e important ca, pentru ca să se nască niște lucruri cu adevărat valoroase, să-mi permit să pierd. Eu, acum, încerc în timpul repetițiilor să ridic cât mai mult, să schițez cât mai mult, ca să pot să-i las pe actori să umple niște lucruri și să se surprindă ei între ei.

- În ce vezi actualitatea romanului “Și caii se împușcă, nu-i așa”?

- Eu nu am ales povestea lui Horace McCoy pentru că mi s-a părut actuală. Am ales povestea, în primul rând, pentru că mi-a spus ceva mie, pentru că m-a emoționat, pentru că mi s-a părut o poveste foarte interesantă de explorat. Au apărut aceste personaje în fața mea, într-un context al maratoanelor de dans din anii `30, pe marea recesiune din Statele Unite. Toată atrocitatea asta cu maratoanele de dans nu e o invenție, nu e o ficțiune, e un fapt real. Niște oameni, la un moment dat, într-un context atroce, au decis să participe la aceste maratoane ca să poată să supraviețuiască. Participanții au zis că e bine, că au unde să mănânce, unde să se culce, unde să primească asistență medicală dacă aveau nevoie, era posibilitatea să câștige niște bani, și pentru public era o modalitate de divertisment. Și s-au făcut lucruri urâte în timpul acelor maratoane de dans. Se organizau derby-uri, lupte, căsătorii false, tot soiul de lucruri și, gândindu-mă la asta, mi-am zis: care e identitatea acelor oameni în afară de imaginea lor? Ce anume le animă chestia asta? McCoy a văzut aceste maratoane de dans și și-a luat ca inspirație acest context pentru a scrie această poveste ciudată dintre acești doi oameni, Robert și Gloria. E o poveste de dragoste care este deghizată într-un fapt odios și într-un context sinistru. Urmărind povestea din spate, cred că e o relație foarte ciudată și intrigantă între societate și divertisment. Azi, zona asta de divertisment, cumva îți alterează simțurile și te face să nu mai vezi povestea umană care se petrece dincolo de imagine.

(Sfârșit)

Lasă un comentariu