MONOTEISMUL RELIGIOS, ÎNTRE MOZAISM, CREȘTINISM ȘI ISLAMISM (II)

Fără a intra într-o dispută teologică și istorică cu privire la adevărul consemnat în cărțile veterotestamentare și cele științifice - de arheologie legate de paternitatea unor cărți din Vechiul Testament, cu precădere la cele cuprinse în primele cinci cărți - Pentateuh, voi semnala faptul că au existat diverși contestatari cu privire la paternitatea autorului acestora - Moise și adevărul istoric legat de cele consemnate în cărți, fapt ce a condus la decizia luată de Vatican, la 16 ianuarie 1948, prin Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican, cu privire la paternitatea celor cinci cărți, considerând că aceste cărți nu au fost scrise de un singur autor, ci provin din mai multe surse diferite. Acest artificiu veterotestamentar a avut un scop bine definit, și anume viza recuperarea identității etnice și geografice a acestui popor apatrid, ceea ce impunea această conexiune dintre o divinitate unică și un popor protejat și ocrotit într-un mod discriminator față de alte popoare sau alte neamuri, goimi, după numele acordat de evrei acestora.

Chiar din textul biblic rezultă această criză de identitate și atitudine de superioritate față de celelalte popoare, revendicându-se în acea calitate de popor ales, și profeți superiori - mari după cum sunt recunoscuți, care prefigurau un asemenea scop istoric și nu neapărat religios, pe care l-au ignorat tocmai din această atitudine sfidătoare față de celelalte popoare și religii. Tot din textul biblic rezultă că în contradicție cu varianta oficială, evreii nu au fost niciodată monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul popoarelor antice. Faraonul Akhenaton, considerat de unii că ar fi fost chiar Moise, sau care cel puțin l-a influențat pe acesta, a încercat să le impună adepților săi, inclusiv israeliților pe care i-a scos din Egipt, acest curent religios denumit henotism, ca nume dat după faraonul menționat, prin care s-a putut realiza ulterior saltul de la politeism la monoteism, mai precis la cultul lui Yahwe, iahwismul fiind considerat religie monoteistă specifică iudaismului. Dar până la întoarcerea din Babilon, israeliții au oscilat între diverse divinități, de unde rezultă cu claritate că au crezut în mai multe zeități și nu doar în Yahwe, pe care în calitatea sa de verb, după numele dat, l-au “conjugat” în funcție de contextul social-istoric și cerințele religioase și ideologice reclamate de acele vremuri încețoșate ale acestui “popor ales”, dar care nu și-a onorat cu demnitate acest titlu și statut cu care a fost gratificat de o asemenea divinitate națională unică. Desigur, din perspectiva acestor inconsecvențe și incertitudini cu caracter istoric și religios, se ridică multe și importante întrebări, ale căror răspunsuri veridice, așa cum rezultă ele cel puțin din perspectivă logică, pot schimba întregul eșafodaj monoteist iudaic și implicit paradigma privind originalitatea și paternitatea creatorului acestei religii monoteiste mozaice, adică a lui Moise, considerat ca profetul și patriarhul cel mai mare pe care l-a avut acest popor, și nu a lui Moise faraonul și inițiatul în cele mai profunde cunoștințe, ca să nu mai spunem și cea de conducător al unor triburi de păstori, după cum este regăsit acest lider israelit în cărțile Pentateuhului, care se presupune după unii exegeți veterotestamentari că ar fi fost scrise chiar de el, și nu doar sub influența lui.

O primă problemă pusă cu privire la originalitatea iahvismului este cea cu privire la numele propriu-zis a lui Yahwe, și anume dacă acest nume a fost cunoscut înainte de Exod și de ceilalți patriarhi antediluvieni, sau dacă acest nume misterios este doar rezultat al acelei teofanii. Dacă privim textul veterotestamentar ce îi aparține chiar lui Moise, se poate observa că acest nume a fost cunoscut cu mult înainte de acesta, astfel că în Facerea (4:26) stă scris: “De atunci au început oamenii să cheme numele Domnului Dumnezeu cu numele Domnul”, adică de la nașterea lui Enos, fiul lui Set, cel de-al treilea fiu al Evei și a lui Adam, după uciderea lui Abel, ca simbol al crimei fratricide, pe care l-a considerat, în mod paradoxal, un dar de la Dumnezeu. Desigur, un asemenea nume prin care era desemnată sub raport onto-teologic (concept elaborat de I. Kant) Ființa Supremă, nu putea fi definită în toată complexitatea ei printr-un singur nume, așa cum se întâmplă în cazul oamenilor și chiar a divinității unice, cum s-a reușit mult mai târziu. Astfel, o asemenea incapacitate perceptiv - evaluativă, a condus la unele ezitări și confuzii legat de acest nume prin care s-a coagulat această divinitate unică a acestui popor, sub acel nume misterios de Yahwe - “Eu sunt Cel ce este”, care s-a cristalizat după multe alte forme, fiind rezultatul unei asemenea morfologii și a unui asemenea proces istoric - religios sincretic. Amintesc, în acest sens, nume care se identificau cu această divinitate unică, Yahwe, precum: 1.YAHWEH TSIDKENU: “Dumnezeu, îndreptățirea noastră”; 2.YAHWEH M' KADDESH: “Dumnezeu care ne sfințește, care ne pune deoparte”; 3.YAHWEH SHAMMAH: “Dumnezeu ne este aproape, ne însoțește”; 4.YAHWEH RAAH: “Păstorul meu”; 5. YAHWEH NISSI: “Dumnezeu, steagul meu de biruință (de securitate, libertate și speranță), în El avem pace și bucurie”; 6. YAHWEH RAPHA: “Dumnezeu care vindecă”; 7. YAHWEH SHALOM: “Dumnezeu, pacea noastră” (cf. Denisa P.Y., articol în Solia Adevăruli Prezent IV-2017).

Întâlnim și alte conotații ale acestui nume, în raport cu patriarhii israeliți căruia s-a revelat, precum ar fi Avraam și Isaac, cel de Domnul Dumnezeul lui Avraam, părintele tău, și cel de Dumnezeul lui Isaac (Facerea 28:13). Nume care nu numai că au fost acceptate de acești patriarhi, ci prin intermediul lor chiar s-a “negociat” un așa-zis legământ cu aceștia, care, ca orice “raport contractual”, presupunea anumite “clauze contractuale”. Cu acești primi trei patriarhi israeliți a încheiat Yahwe acele legăminte prin care le promitea în schimbul credinței și a fidelității față de această divinitate unică, pământul Canaanului, în care au pribegit și au locuit la început ca străini, după cum consemna Moise în Ieșirea (6:2-3). Și din această perspectivă a legămintelor, există unele asemănări și chiar un anumit syncretism între iudaism și creștinism, ambele religii monoteiste fiind fundamentate pe acest legământ între Dumnezeu și omenire, respectiv dintre Yahwe și poporul evreu, ca vechi legământ, și între Dumnezeu, prin Fiul Său și popoarele care au îmbrățișat această nouă religie creștină, ca un nou legământ, Iisus Hristos fiind considerat un Nou Adam, ceea ce înseamnă că prin acest Legământ Nou s-a produs renașterea omenirii și delimitarea clară, pe fondul continuității, dintre Lege Veche din Vechiul Testament și Legea Nouă prin Noul Testament. Așa cum se știe, Legământul Nou din cadrul Dispensației dreptății și adevărului divin hristic, s-a realizat, în mod direct, prin Mântuitorul Iisus Hristos, care o și împlinește, fără să se împotrivească profeților care au fundamentat acea Lege Veche (cf. Matei 5:17). Așa se face că, pentru păcatul neascultării, vechiul Israel s-a auto-exclus din planul lui Dumnezeu de mântuire universală a neamului omenesc, rămânând în afara Bisericii prin necredința în Hristos a unora (cf. Romani 11:20), acceptând un alt Mesia și nu pe Fiul lui Dumnezeu.

(Va urma)

 

Lasă un comentariu