Sunt convinsă că nu există un mod mai potrivit, mai util și mai onest de a participa la profunda sărbătoare a Centenarului decât încercând să ne comparăm, și să tragem concluziile comparației, noi, cei de azi, cu cei ce în urmă cu 100 de ani, care au reușit nu numai să realizeze unirea - acest proiect latent al românilor de totdeauna - ci și să construiască pe temelia ei un stat democratic: schimbând tot ce era de schimbat în felul în care funcționaseră lucrurile până atunci, având puterea să recunoască răul și să-l îndrepte, înfăptuind cea mai mare și adâncă schimbare din istoria poporului român. Suferințele inimaginabile până atunci ale Primului Război Mondial făcuseră tabula rasa din toate nedreptățile și tabuurile vechii lumi, demascate de cruda lumină dintre viață și moarte, iar ei au avut puterea de a-și asuma și înfăptui transformările oricât de dificile, care le-au permis să-și ocupe locul în Europa. Ca într-o oglindă ironică, ne-a fost și nouă dat peste șapte decenii (decembrie 1989) un moment asemănător cu un sfârșit de lume, pe al cărui loc pustiit - de suferințele comunismului - ar fi trebuit constituit un stat de drept care să ne reașeze în propriul nostru continent. Poate exista oare vreo justificare că încă nu am reușit cu adevărat?
O sărbătoare nu trebuie în mod necesar să fie veselă, dimpotrivă, ea poate fi un dureros prilej de exorcizare a răului ai cărui prizonieri obișnuiți suntem. Compararea cu cei de acum 100 de ani presupune nu numai îndrăzneala de a înfrunta rezultatul care ne este evident defavorabil, ci curajul de a încerca să înțelegem cauzele și de a ne asuma realitatea degradării. Să începem simplu, punând alături numele premierilor de la începutul anilor 1918 - 2018.
Atunci era Ion I.C. Brătianu. Dacă - așa cum scria Arnold Toynbee - “politica este prezentul istoriei”, atunci această simplă alăturare de nume vorbește nu numai despre degradarea clasei politice din România în acești 100 de ani, ci chiar despre degradarea istoriei noastre.
Fiul acelui prim-ministru, marele istoric Gheorghe Brătianu, cel care avea să moară la 54 de ani în închisoarea din Sighet - după ce refuzase să se salveze infirmându-și ideile - a scris o carte care se numește “O enigmă și un miracol istoric: poporul român”. Dacă încercăm să așezăm acest diagnostic ciudat de exact, peste suta de ani pe care vrem să o sărbătorim și încercăm să o înțelegem, în mod evident miracolul - ca un fenomen deasupra speranțelor și posibilităților obișnuite - se află la începutul secolului trecut, iar enigma - ceva ce nu poate fi înțeles pentru că este în afara logicii firești a lucrurilor - ne caracterizează pe noi cei de azi. Evident, Gh. Brătianu se referă la istoria noastră de până la această sută de ani, o istorie în care cele două noțiuni nu se succed, ci se împletesc, miracolele fiind enigmatice și enigmele miraculoase. De-a lungul secolelor, lucrurile s-au petrecut ca și cum cineva de deasupra lumii noastre și-ar pierde din când în când răbdarea, urmărindu-ne și - cuprins de remușcări pentru că ne așezase unde se bat munții în capete - ar interveni să ne salveze. Pot, oare, să-mi permit, ducând mai departe această supoziție, să trag concluzia că în cele din urmă a obosit s-o mai tot facă și ne-a lăsat plictisit la discreția adversarului său? Cu siguranță nu, pentru că Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ajute și o face chiar și acum, în măsura în care vom fi în stare să folosim acest moment centenar pentru a ne descoperi cu adevărat înaintașii și a încerca să le semănăm. Este destul să pornim de la cutremurătorul adevăr că principalii făuritori ai Unirii și ai României Mari s-au sfârșit în închisorile românești din timpul comunismului, ca să înțelegem nu numai cum a fost istoria ale cărei consecințe încă le suportăm, ci și cum au fost, cât de puternici au fost, acei oameni care au preferat să-și plătească ideile cu viața, decât să renunțe la ele.
(Va urma)
