ITINERARII ÎN ACTUALITATEA TRECUTULUI NU PREA ÎNDEPĂRTAT

* Nu numai ungurii din Ungaria, dar și maghiarii, secuii și ceangăii din România se întreabă într-o doară, silabisind apăsat pe vorbele lor arțăgoase: de ce și pentru ce pe panourile-indicatoare de la intrările și ieșirile din Sibiu stă scris doar Sibiu și Hermannstadt, nu și Nagy Seben sau Kisszeben. Românii băștinași, adică cei care au denumit această așezare ardelenească și transilvană cu frumosul și latinescul nume de Cibinensis, le răspund cam așa: Pentru că sașii sunt cei dintâi care au pecetluit, în documente istorice scrise și parafate, întemeierea orașului cu 827 de ani în urmă. Ba mai mult, au mai fost și într-atâta de încântați de românescul Sibiu, încât unui mic orășel din Slovacia i-au spus Sabinov!

* Doar o nevinovată constatare românească: Cu toate că, cu puțini ani în urmă, Republica Federativă Iugoslavă a fost pustiită de războaiele de secesiuni teritoriale, etnice și religioase, iar Serbia ortodoxă și de bombardamentele nemiloase ale americanilor din SUA, atât “țara mamă”, cât și toate celelalte foste state componente (Croația, Bosnia-Herțegovina, Slovenia, Macedonia și Muntenegru, precum și provincile autonome Voivodina și Kosovo) sunt străbătute de lungi și moderne autostrăzi și șosele, în vreme ce birocrații guvernanți și drumarii români mincinoși, își au birourile pline de costisitoare proiecte desenate pe hârtie. Ca urmare, ei continuă să respecte cu sfințenie gândul ascuns al celor care doar continuă să mimeze că, conduc și gospodăresc această țară, începând cu foștii lideri ai FSN-ului și partidelor politice, și terminând cu președinții din ultimii 28 de ani, patru la număr: românul muntean Ion Iliescu, românul bucureștean Emil Constantinescu, huțulul basarabean de peste Prut Traian Băsescu-Braunovici și sasul ardelean Klaus Werner Iohannis (vecinul meu de stradă sibiană). Iar acel răutăcios și păgubos gând rostit de evreul prim-ministru, Petre Roman, ar suna cam așa: “Am zis că distrugem tot, am distrus! Am zis că facem reforme, am zis”. Ca urmare, toți cei patru n-au făcut altceva decât să contribuie la jefuirea țării și la îndatorarea ei străinilor! Și o altă tristă constatare, care ar trebui să ne pună mai mult decât pe gânduri-gânditoare: Românii plecați în lumea largă nu lucrau la ei acasă, precum o fac cu pasiune și entuziasm în străinătate, în vreme ce statisticile adevărate ne spun că după Siria Arabică, România Europeană este nu numai pe locul doi în lume, ca număr de migranți, dar și pe același loc, după Japonia Asiatică, ca nevoie acută de forță de muncă umană calificată și înalt-specializată.

* Câteva vorbe mai mult decât înțelepte: Ce tristețe românească să vezi părinți fără copii și copii fără părinți; Nu există om mai orb decât cel care nu vrea să vadă; iar fizicianul atomist Albert Einstein (1879-1955) ne-a lăsat a desluși înțelesurile de înțeles ale spuselor sale: “Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”; “Nu mă gândesc la viitor, va veni el oricum”; “Dacă cineva n-a greșit niciodată, înseamnă că n-a încercat să facă nimic nou”.

* Când în 24 februarie era ziua nașterii mele, un prieten gorjan mi-a redenumit fiecare dintre lucrările marelui sculptor Constantin Brâncuși, expuse în Parcul Municipal al Târgu-Jiului. Astfel că “Masa tăcerii”, pentru el înfățișează Biblica “Cina cea de Taină”; “Aleea Scaunelor” ar fi “Aleea Clepsidrelor”; “Poarta Sărutului” o “Poartă a trecerii omului într-o altă Dimensiune”; “Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel” o nesfârșită și neuitată “Cale a Eroilor Neamului”, iar “Coloana Infinitului” o imaginară “Coloană Evanghelică a Centrului Fierbinte al Pământului”; O foarte veche și incredibilă întâmplare, petrecută în preajma încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial. Aflând că intelectualitatea românească din Bucovina de Nord urmează să fie deportată, de către administrația prorusă, în îndepărtatele ținuturi siberiene, un tânăr și descurcăreț învățător se “autoexilează” într-un cătun îndepărtat al Republicii Sovietice Tadjikistan, la granița cu Pakistanul. Combinând limba rusă cu expresii cât mai latinizate cu putință, luate din româna lui maternă, îi convinge pe părinții copiilor școlari ai acelui cătun că este profesor de limba franceză. Numai că habar n-avea de acea limbă. Astfel că, în prezent, localnicii, trecuți de 50 de ani, o “rup” binișor nu în presupusa limbă franceză, ci în româna cu accent moldovenesc a “deghizatului” profesor. Și cu toate că a devenit cunoscută această întâmplare, localnicii îi poartă regretatului învățător o deosebită stimă!

Lasă un comentariu