Unsprezece secole la rând, poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a țării sale, prin alianțe străine și legi nedrepte, dar și prin fărădelegi adesea pline de cruzime pentru acest popor. Totul se decidea politic, fără reprezentanți ai celei mai numeroase populații, care de fapt dădea caracterul majoritar etnic al acestei țări.
În jurul anului 904, ducele sau voievodul român din Transilvania, pe nume Gelu, este înfrânt de triburile ungare care au invadat în Câmpia Panonică și țara este dominată apoi de căpeteniile acestor triburi care au condus pe ostașii săi în secolul X la peste 30 de incursiuni de jaf înspre vest, până în Asturia (Spania) și Sicilia, terorizând o întreagă Europă. Decizia lui Gelu Românul de a-și apăra patria este simbolică pentru stăpânirea statală de către români a țării lor, Transilvania.
În anul 1000 se formează regatul ungar sub regele Ștefan cel Sfânt, care înlătură pe căpeteniile de triburi de la puterea lor discreționară și-i creștinează pe unguri, aducând la curtea sa numeroși baroni și clerici germani pentru a organiza politic și religios țara, Ungaria devenind un regat apostolic, sub autoritatea papei de la Roma (o perioadă cu sediul la Avignon, în secolul al XIV-lea). Astfel, românii erau din start doar tolerați, fiind considerați schismatici, pentru că erau ortodocși și astfel nu erau cooptați, ca români, la conducerea politicii interne și externe a regatului ungar, regat care ocupase și Transilvania. Așadar, românii nu au avut încă din Evul Mediu timpuriu, nici privilegii pentru întreaga lor comunitate, precum secuii și sașii, și nici o reprezentare a lor în conducerea regatului ungar, respectiv la conducerea voievodatului, mai târziu a principatului Transilvaniei. Secuii aveau un comite al secuilor și sașii un comite al sașilor, puși sub directa subordonare a regelui.
Chiar și cumanii, așezați în centrul Ungariei, aveau la curte un jude al cumanilor. Românii, cel mai numeros popor din Transilvania, apar relativ târziu în documentele de epocă, tocmai datorită acestui păienjeniș de documente ce reflectă organizarea și administrarea mai ales a instituțiilor ecleziastice, ale bisericii romane apostolice, biserică ce intră treptat în conflict cu păgânii, ereticii și schismaticii (românii intrau în această ultimă categorie). Mănăstirile, capitlurile, episcopiile și arhiepiscopiile bisericii oficiale catolice erau cei mai mari latifundiari ai regatului și papa își trimitea slujbașii săi la strângerea dijmelor în regatele apostolice: Franța, Anglia, Spania, Ungaria, Transilvania ș.a. În niciun document din această perioadă, românii nu figurează colonizați sau oaspeți (hospites), precum figurează secuii, sașii, ungurii, cavalerii teutoni ș.a., mai mult chiar, românii apar în calitate de victime ale colonizărilor sau daniilor regale, smulgându-li-se proprietăți pentru a fi date noilor veniți. (A se vedea în acest sens cartea, cu un titlu foarte inspirat: Din mâinile valahilor schismatici, apărută sub semnătura acad. Ioan Aurel Pop).
Excluderea românilor de la decizia politică a țării lor, continuă secol după secol. În anul 1291, la Dieta Transilvaniei sunt chemați nobilii, secuii, sașii și românii. S-ar părea, la prima vedere, că documentul este o atestare a faptului că românii erau încă/deja parte a puterii în epocă, dar după cazul discutat în acest for nobiliar - și anume dreptul de proprietate al unui nobil pe nume Ugrinus asupra unei moșii din zona Făgărașului, zonă numită atunci și terra blachorum (țara românilor) -, deducem că nenobilii chemați la Dietă (românii) erau chemați doar în calitate de martori și nu de decidenți. Nicio participare a românilor, ca stare distinctă, cu putere de decizie politică, nu este pomenită de documente privind istoria Dietei Transilvaniei. Nu intră în calcul așa-numita Dietă românească a Transilvaniei de la Sibiu, din 1863-1864, deoarece toate deciziile luate atunci au fost anulate prin Dieta din 1865, iar participarea românilor în Parlamentul ungar după 1867 este nereprezentativă după numărul populației românești din Transilvania, datorită celebrei legi electorale ungare, anume croite pentru a împiedica pe români să acceadă democratic la decizia politică a statului. 90 la sută din alegătorii români au fost excluși de la dreptul de vot prin această lege - o spun chiar memorandiștii, la 1892.
Acesta era statutul unui numeros popor care trăia pașnic în văile cele însorite, în câmpiile cu grâne aurii, pe dealurile cu pajiști și vii, și în munții cei aspri ai Transilvaniei, în cele unsprezece secole de asuprire, dar și de statornicie și de neclintită păstrare a identității naționale românești, de croire a unei civilizații și identități proprii inconfundabile.
Cum au fost asupriți românii? Nobilii au avut dreptul paloșului, de a executa pe șerb la liberul său arbitru. Numeroase spânzurători sunt atestate în satele din Transilvania, în tot Evul Mediu. În veacul al XV-lea are loc acel celebru pact numit Unio Trium Nationum, făcut de nobilimea maghiară, de patriciatul săsesc și de fruntașii secuilor împotriva românilor, la 1437. Un anume jurist Stephanus Werböczy întocmește, după răscoala lui Gheorghe Doja (Dozsa), în secolul al XVI-lea, celebrul cod juridic civil și penal al regatului Ungariei, cunoscut sub denumirea de Tripartitum (era format din trei părți, de aici denumirea), prin care românii sunt excluși complet - de astă dată de jure - de la viața politică a Transilvaniei.
(va urma)
