Încă de la începuturile Antichității au fost folosite diverse tratamente pentru tratarea a ceea ce astăzi se numește depresie. Doar de pe la mijlocul secolului al XX-lea tratamentele s-au schimbat radical. În 1952 s-au născut psihiatria biologică și psihofarmacologia datorită neuropsihiatrilor francezi Jean Delay (1907-1987) și Pierre Deniker (1917-1998). Tratarea bolnavilor depresivi și a altor suferinzi de tulburări psihice s-a modificat radical prin descoperirea neurolepticelor. Regulatoarele timusului (ale umorii) au apărut în 1950, odată cu sărurile de litiu (destinate tratării bolii bipolare) și cu antidepresivele, cu imipramina și iproniazida, ca și primele tranchilizante, anxioliticele (pe bază de benzodiazepine) și hipnoticele (pentru somn). Aceste noi medicamente reprezintă o adevărată revoluție în tratarea depresiei. Duritatea efectelor nedorite a acestora, însă, a determinat industria farmaceutică să facă cercetări pentru găsirea unor medicamente mai eficace, dar în același timp să fie și mai ușor de suportat, și așa au apărut antidepresivele “de a doua generație”. Această evoluție a mai fost determinată și de ravagiile depresiei la nivel planetar, fapt conștientizat în anii '70 ai secolului trecut. Concluzia experimentărilor cercetătorilor a fost că antidepresivele și terapia electroconvulsivă (prin șocuri electrice) acționau mai mult asupra melancoliei, neavând însă efect asupra depresiei nevrotice și reacționale. Cât despre depresia sezonieră, ea a început să fie tratată prin terapia cu lumină, fără niciun efect asupra sindroamelor aniversare. Prima ediție a DSM și clarificările sale nosologice, din 1952, au accentuat și modificat abordarea psihiatrică. Se recomandă să rămânem vigilenți și să evităm un diagnostic de depresie, care provoacă automat o medicalizare excesivă. Prescrierea de psihotrope nu este întotdeauna adaptată: “un pacient trist care plânge nu este neapărat un depresiv!”.
Sylvie Tenenbaum este de părere că clarificarea pe baza criteriilor DSM este prea focalizată asupra comportamentelor și nu ține seama îndeajuns de diagnosticele diferențiale: «se amestecă în mod periculos toate formele de depresie, atât cele care țin de un tratament antidepresiv, cât și suferințele depresive care necesită mai degrabă o terapie, sau plânsetele care nu justifică niciun tratament», spun Monique Bremond și Alain Gérard. Aceiași autori sunt de părere că teoriile neobiologiei și industriei farmaceutice conexe afirmă că depresia ar privi exclusiv neurochimia și ar fi de ordin strict biologic. Această idee, însă, riscă să producă o prescriere excesivă de psihotrope. “Or, chimia nu este atotputernică, o ființă umană nu poate fi redusă la funcționarea neurotransmițătorilor săi” și că «Remedicalizarea actuală a depresiei... este punctul la care s-a ajuns după o lentă erodare a tragicului experienței umane». Persoanele îndurerate sufletește n-au nevoie de neurologie, chiar dacă ea se dovedește necesară un timp pentru a permite clientului să fie în măsură să se exprime și, «când este vorba despre viața psihică a făpturilor omenești, n-am putea face economie de timp pentru a le asculta... Acest timp al vorbirii a fost blocat de depresie, care l-a păstrat viu, dar neînsuflețit».
Criticile sunt numeroase aduse antidepresivelor și psihotropelor. În mod efectiv - care este și scopul lor - este că tocesc emoțiile, reducând considerabil contactul cu viața emoțională și frânează acțiunea terapeutică. În plus, din cauza efectului dezinhibant, clientul este mai puțin capabil să-și înfrâneze trecerea la actul suicidar, mai ales, în timpul primelor săptămâni de tratament, perioadă în care persoana trebuie supravegheată foarte strict. Depresia, diagnosticată de un profesionist competent, necesită asemenea tratamente care sunt indispensabile. “Tot așa sunt și când angoasa (această teamă difuză, fără să știi de ce anume, care te invadează ca un tsunami) te împiedică de-a dreptul să trăiești. Or, efectul dezinhibant al psihotropelor te face surd la «avertizorii» care sunt temerile, adăpostite într-o zonă inaccesibilă”. Toate aceste considerente scot în evidență faptul că psihoterapia este întotdeauna necesară. Fără nicio terapie, atât timp cât persoana nu are curajul să înfrunte tulburările psihicului său, depresia se poate prelungi, recidivele devin tot mai frecvente înainte de a se instala faza cronică, iar medicamentele s-au dovedit inoperante pentru o persoană din patru, dacă ele constituie singurul tratament. Pentru eficiență, terapia trebuie urmată de client în timpul și după sevraj. A face uz de psihotrope urmând, în același timp, o psihoterapie, are ca rezultat găsirea unei noi stabilități identitare, cu un echilibru just al surselor de energie interne: mentală, afectivă și instinctivă. Psihanaliza va “ajuta persoana deprimată să conștientizeze mecanismele inconștiente care provoacă sau întrețin suferința mintală pe care o suferă”, iar doliul prin care trec toți oamenii, el nu va fi considerat ca realizat decât atunci când realitatea pierderii va fi admisă (Daniel Widlöcher). Timpul este un factor care ajută la eficacitatea unei terapii și a unui număr de ședințe, deoarece este imprevizibil ce se va putea întâmpla de-a lungul chiar și al lunilor dacă preferăm să ne mulțumim cu tratarea unui singur simptom - faptul acesta se numește “deplasare de simptom” - iar aceste cazuri în depresie sunt extrem de numeroase. Teoria după care intestinul este «al doilea creier» este recunoscută astăzi de către oamenii de știință din întreaga lume (dr. Pierre Solignac; dr. Louis Berhelot și Jaqueline Warnet). Tulburările digestive sugerează mai mult decât altele o depresie, căci - simplificând un proces complex - ceea ce simte pântecul nostru influențează considerabil emoțiile care sunt decodate de creier (Sylvie Tenenbaum).
Héléne Roubeix ne atenționează că societatea ne face să arătăm că o ducem bine, adică să ne construim o imagine pozitivă, activă și puternică despre propria persoană și că încercăm să credem în această imagine, ba mai mult, să o transmitem altora, și “astfel facem din noi o mașină care trebuie să meargă cu orice preț, iar prețul e uneori foarte ridicat, căci cerem prea mult de la propria persoană pentru a corespunde exigențelor formulate de ceilalți - și de noi înșine - în viața profesională sau familială”. Așadar, facem totul pentru a nu vedea, auzi și simți că, uneori, suntem obosiți, surmenați, epuizați de muncă și de griji, plictisiți și nefericiți de ce ni se întâmplă etc.
Prin urmare, în cadrul aceluiași mod de viață trebuie să fim în formă, să rămânem tineri; nu există loc pentru suferință, depresie, de altfel nici pentru bătrânețe sau moarte. A fi într-o stare de negare înseamnă să te afli într-un proces activ al cărui scop este acela de a nu mai simți și gândi, iar modurile sigure de a ajunge aici este refugiul în hiperactivitate. Acest regim de viață însă riscă să se întoarcă împotriva noastră sub forma unei maladii sau a unui accident.
Rămânerea într-o stare de negare a depresiei comportă riscuri grave pentru starea de bine și pentru sănătatea noastră.
