MAICA DOMNULUI, INVESTIȚIA ȘI... DATORIA

Distribuie pe:

* Datoria noastră, în calitate de creștini, este de a prețui comoara sufletului nostru. Să ne întrebăm: De ce martirii, pustnicii și Sfinții Bisericii au dat dovadă de eroism moral și de răbdare exemplară în greutăți și suferințe? Fiindcă ei au fost animați de credința că nimic nu-i mai important decât mântuirea sufletului, erau animați de dorul pentru cucerirea Împărăției cerurilor. În timpul martiriului la Istanbul, înainte de a fi ucis, Constantin Brâncoveanu a dat celor patru fii acest ultim îndemn: “Copiii mei, fiți cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puțin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru”. Orice am pierde în cele lumești, putem fi despăgubiți. Pe când, dacă am pierde cerul, am pierde totul. În această privință, Sf. Iacob Hozevitul spune: “De-aș fi lipsit de toate-n lume, / Nimica n-am a pierde eu, / Că toate nu-s așa de scumpe / Ca tine, suflete al meu!”.

***

* Trăind pe pământ, este posibil să facem multe investiții în viață și să o pierdem pe cea mai mare dintre toate. Este posibil să trăim toată viața pentru comori care se vor dovedi, în final, gunoi. Dar nu trebuie să fie așa. Nu trebuie nicidecum să iubim lumea sau lucrurile din lume. Nimic din ceea ce conține lumea nu valorează cât sufletul tău! “Ce folos va avea un om dacă va câștiga lumea întreagă și își va pierde sufletul său?”, întreabă Domnul. Sufletul nemuritor trebuie să se predea Celui Care este nemuritor. De aceea, să facem ca cea mai mare investiție a noastră să fie în Dumnezeu Cel veșnic, în împărăția Sa: singurul lucru care va rămâne din toate celelalte, singurul sistem monetar care va fi răspândit în univers, când toate celelalte sisteme monetare vor fi nefolositoare. Și când cauți Împărăția ești răsplătit, căci, așa cum arată Sf. Siluan Atonitul, “iubirea lui Hristos este atât de dulce și face sufletul atât de fericit, încât chiar și o viață de prinț nu l-ar mai putea mulțumi”.

***

* Fericit este creștinul care înțelege că se apropie de Preacurata noastră Maică din ceruri, cu aceeași încredere ca și copilul de mama sa. Căci, chiar dacă mama noastră după trup l-ar putea uita, într-o clipă a vieții ei, pe copilul ei, Maica noastră Preacurată nu ne uită niciodată pe noi. Ea știe ce înseamnă grija de familie și îngrijorarea pentru viitorul acesteia. Oare, n-a trebuit ea să-și părăsească căminul și patria, spre a scăpa de prigonire și de moarte pe Pruncul Iisus abia născut? Și n-a suferit ea, oare, durere de mamă, cum n-a suferit altă femeie pe pământ? N-a fost, oare, Fiul ei iubit, răpit de lângă ea, prins, batjocorit, biciuit, răstignit, și ea a trebuit să vadă cu ochii ei de mamă, pătimirea Fiului ei? De aceea, nu poate fi durere și suferință omenească pentru care, la Preasfânta Maica noastră, să nu aflăm înțelegere, mângâiere, alinare.

Din volumul “Hristos, salvarea noastră”

Lasă un comentariu