Noi, românii (cei rămași acasă, nu cei așa-zișii harnici și pricepuți, plecați la lucru și la vorbit limbi străine prin lumea largă), am ajuns să ne fălim până și cu rușinoasa nemuncă. Dovadă că, într-un întreg an, bugetarii țării au atâtea zile libere plătite încât nici ei nu le mai știu numărul și nici rostul. Nu ca în trecutul nu prea îndepărtat, atunci când în fabrici și uzine, ca și pe ogoare, lucram pe rupte și de Crăciun, și de Bobotează, și de Paști, și de Rusalii, și de Sfânta Maria, și de Sfântul Andrei, și sâmbetele, și duminicile, și ziua și noaptea. Și la ce folos toată acea zdroabă obositoare și imensă agoniseală națională de averi care ne-au urcat pe locul 7 în lume la producția de oțel, la cea de utilaje petroliere și la pescuitul oceanic, precum și pe locul 10 la producția de cereale și de mobilier din lemn masiv, sculptat și în intarsie. Nu de alta, dar în România ultimilor 29 de ani tot ce era bun și trainic a fost fie jefuit, fie distrus. Și nu numai dintr-o exagerată și prost înțeleasă răutate antisocialistă și anticeaușistă, ci și dintr-o poftă nebună de grabnică înavuțire și de îngâmfată grandomanie.
