Am început prima zi a anului cu o pierdere dureroasă: scriitorul Lazăr Lădariu din Târgu Mureș a trecut la cele veșnice în dimineața aceasta.
E de prisos să spun că regret nespus.
Și fiindcă făcea parte din falanga de aur a scriitorilor mureșeni - despre care am scris câteva cărți, fiind un nume de marcă în literatura română și în plus, un prieten admirabil, în câteva rânduri am scris despre cărțile domniei sale, socotesc că ar fi potrivit să-l aduc în atenția cititorilor.
Dumnezeu să-i facă parte cu drepții.
PRIETENIA AFECTUOASĂ DINTRE CULTURĂ ȘI SUFLET
Un florilegiu critic al fenomenului cultural din inima Ardealului (I)
Lazăr Lădariu, “Plăcuta zăbavă”, Editura Nico, Târgu-Mureș, 2010
Gânduri esențiale despre autori și cărțile lor - așa s-ar putea intitula volumul de față pe care Lazăr Lădariu l-a întocmit ardelenește, adică piatră cu piatră, strat peste strat și cuvânt peste cuvânt, cu liantul generozității și al iubirii de breaslă, în lunga carieră de cititor încă din anii studenției din Heidelbergul Ardealului. O construcție cât se poate de trainică, un edificiu spiritual cât vezi cu ochii, sau mai bine, cât citești cu inima. Cale de-o veșnicie - atât trebuie să străbată cărțile pe Calea nemuririi înscrisă-n ceruri și pe tot cuprinsul pământului. Cea care nu cunoaște limite spațiale ori temporale. Fiindcă, numai cu dioptriile inimii se pot citi cărțile. Cu dioptrii sufletești care să-ți releve toate nuanțele. Așa cum a existat și poate mai există omul-orchestră, la fel s-ar putea spune despre Lazăr Lădariu că este omul-cultură, total, dăruit, neobosit, vigilent, înzestrat cu ochi de Argus, în stare să descopere, chiar și din avion, nuanțe insesizabile. Omul esențelor tari și miresmelor amețitoare ale culturii și artei. Îndrăgostit până peste urechi de literatură, înamorat de frumos, gata oricând să-și sacrifice duminicile și toate orele libere îndeobște pentru a asista la actul cultural care reprezintă, de fapt, sufletul poporului român. Ochi de citit, urechi de ascultat, inimă de cuibărit, suflet de cuprins sufletele. Un om bogat, înavuțit, nu peste noapte, precum puternicii zilei, ci trudnic întru comorile care nu putrezesc și nu sunt mâncate de molii. Doar cu averile acestea rămânem și cu ele ne împodobim în fața Divinității. Această carte este o întoarcere în timp spre amintiri plăcute. Pentru a deveni de neșters. Așa cum trebuie să fie amintirile. Lazăr Lădariu consideră cititul ca “parte din fibra intelectuală, e o adevărată desfătare. O vocație”. Fiecare autor - un punct de contur pe orizontul cunoașterii. Citindu-i, Lazăr Lădariu s-a convins, nu o dată, ci de fiecare dată, că există frumos. Frumos care va salva omenirea. Care ne va traversa râul și nu ne va lăsa în voia valurilor, ori să fim azvârliți precum naufragiații, pe o insulă pustie. Cartea mai reprezintă colacul de salvare încă, pentru mulți înotători obosiți, gata să cedeze talazurilor vremii. Mai ales când, stârnind cercuri concentrice, antrenează în jurul ei mulți iubitori de cultură. Asumându-și “partea luminii de suflet”, Lazăr Lădariu - prin acest act de generozitate față de colegii de breaslă, le oferă “un semn al armoniei în ordinea universală, chiar dacă, în trecerea noastră fulgurantă, avem menirea unui fir de nisip”. Frumos gândit, frumos formulat.
Un gest generos, “plecând din nevoia vitală a libertății spiritului”.
Pășind pe “Planeta poeziei” - alături de foarte tinerii (pe atunci) autori Alina Wellman și Dora Suciu, Lazăr Lădariu aduce un omagiu Poetului și Poeziei, alegând, “Dintre sute de catarge” - prin intuiție și pricepere dăscălească -, pe cei cu adevărat înzestrați pentru a fi slujitorii cuvântului.
Lazăr Lădariu îl omagiază pe Nichita în ziua lui de naștere, învățându-și elevii cum să aducă cinstire valorilor neamului românesc. Evenimente culturale remarcabile sunt consemnate cu pasiunea îndrăgostitului de teatru, de muzică, de pictură, de alte manifestări ale culturii sub diversele ei mijloace de expresie. Astfel este punctat eve-nimentul Naționalului târgumu-reșean, prilejuit de înregistrarea la Televiziunea Română în martie 1990, a spectacolului “Livada cu vișini” - A.P. Cehov, într-o distribuție de mare ținută artistică, fapt ce a însemnat o bucurie a întâlnirii cu adevăratul, realul act de cultură: un recital de înaltă ținută actoricească. De ce trebuie consemnate în carte aceste evenimente, unele petrecute în urmă cu mai bine de 20 de ani? Uite-așa! Spre aducere aminte. Măcar atât. Și poate, ceva din parfumul, din aroma acelor sărbători de suflet, să mai reînvie în cei care au avut parte de aceste evenimente, sau chiar în sufletele care abia acum se întâlnesc cu ele. Să se știe cum a fost. Spre pildă și învățătură. Și cum poate o să mai fie. Acesta e rolul cronicarului, al scribului meticulos: să consemneze, pentru generația de azi, dar mai cu seamă, pentru cea de mâine și poimâine. Îi cunoaștem pe “noii “Muguri” '90 ai Cercului de literatură al Școlii Generale din Iernut, care au depășit de-acum faza naivelor întrebări. Ei care știu să asculte “sunetul stelelor” și care acum, după 20 de ani, au învățat ce e Poezia și cel care s-a înrobit pe vecie la ea. Să sperăm că n-au uitat cum sună stelele ori cum râd ele, așa cum doar Micul Prinț știa să le asculte clinchetul. Tot în acea vreme de plăcută comuniune spirituală, un alt om, Ioan Bândilă Mărceanu, “Candidat fin și discret la funcția de poet”, scria o carte cu un titlu destul de enigmatic. (Dar ce-ar fi poezia fără enigmă, fără vrajă, fără magie?). Un om care: “se crede buricul pământului - cum îl descrie soția lui, Dorina Bândilă. A fost slugă, cioban, muncitor forestier, agricultor, salahor, șofer, miner, mecanic, lăcătuș, instruc-tor de dansuri, merceolog, tehnician, polițai, impresar și de toate. În tot acest timp nu a uitat să fie și poet. A publicat sporadic prin aproape toate revistele din țară, dar, având o fire contradictorie, nu a reușit să-și scoată, singur, un volum (...). Autorul nu face parte din vreo grupare literară deosebită. Candidează «independent». Simpatizează, totuși, cu partidul timizilor. Votați cu el.” O magistrală pledoarie pentru întoarcerea la rădăcini, la izvoare, îi face și Lazăr Lădariu: “Poet, rapsod popular - nedes-părțit de taragotul cu cântec de miere -, autodidactul, cum singur se autodefinește cu modestie și cu nedisimulată mândrie, acum, când am cam uitat să mai fim generoși și demni într-ale omeniei, prin “Candidat fin și discret la funcția de poet” (placheta apărută la Casa de Editură “Alpha”), alergător după “neîmblânzitul sunet fără moarte”, la întrebarea dintr-un final de poem - “Cine a fost Ioan Bândilă?”, va putea răspunde vremii mereu crescând în urma noastră: “- Păi să vezi, a fost odată...” Astfel de figuri legendare par izvorâte direct din doinele și baladele ardelene.
(va urma)
