OMAGIU LUI EMINESCU, DE ZIUA NAȘTERII SALE

Magistrul său l-a sfătuit

Să ia cultură-n școala Blajului,

Că din această “a răsărit

Și soarele românismului”.

 

Din Cernăuți, spre Blaj porni

Când înfloreau teii și macii,

Că “Mica Romă” deveni

Făclia gintei fostei Dacii.

 

Cultură vast-a adunat

Iar lira-i magic-legendară,

În suflete, ne-a picurat

Fiorul dragostei de țară.

 

Chemând, din vremi, bravi domnitori,

Să-și izbăvească iarăși neamul,

De nemiloși invadatori,

De șarlatani, de tot infamul.

 

Slăvi și codrul împărat,

Văzându-l cum întinerește...

Doar omul e fatal legat

De timpul ce-l îmbătrânește.

 

Ca-n vis, Poetul a fost cuprins

De dorul unei “flori albastre”,

Cea care, tandru, l-a convins

Că fericirea nu e-n astre.

 

Când cei mai dragi ochi l-au vrăjit,

Chiar de la prima-ntrevedere,

Un “farmec sfânt” i-a hărăzit

Și bucurie, și durere.

 

De-atunci, din teii înfloriți

Cad flori pe creștet și în gene

Perechilor de-ndrăgostiți,

De Feți-Frumoși și Cosânzene.

 

Și-n nopți, din cerul înstelat,

Adesea, câte-o stea se frânge,

Iar un luceafăr răsărit,

În depărtări. Iubirea-și plânge...

 

Albastre piscuri a atins

Cu aripa gândirii sale,

Dar omul-geniu-ajunse-nvins

De solitudine și jale.

 

Când i-a rămas “un singur dor” -

Nirvana sacră s-o găsească -

Nu vru un plâns de muritor,

Ci codru-n toamne să-l jelească.

 

De mult doarme sub teiul sfânt,

Dar geniu-i o să strălucească

Atât cât dăinui-va pe Pământ

Duioasa limbă românească.

 

Lasă un comentariu