Magistrul său l-a sfătuit
Să ia cultură-n școala Blajului,
Că din această “a răsărit
Și soarele românismului”.
Din Cernăuți, spre Blaj porni
Când înfloreau teii și macii,
Că “Mica Romă” deveni
Făclia gintei fostei Dacii.
Cultură vast-a adunat
Iar lira-i magic-legendară,
În suflete, ne-a picurat
Fiorul dragostei de țară.
Chemând, din vremi, bravi domnitori,
Să-și izbăvească iarăși neamul,
De nemiloși invadatori,
De șarlatani, de tot infamul.
Slăvi și codrul împărat,
Văzându-l cum întinerește...
Doar omul e fatal legat
De timpul ce-l îmbătrânește.
Ca-n vis, Poetul a fost cuprins
De dorul unei “flori albastre”,
Cea care, tandru, l-a convins
Că fericirea nu e-n astre.
Când cei mai dragi ochi l-au vrăjit,
Chiar de la prima-ntrevedere,
Un “farmec sfânt” i-a hărăzit
Și bucurie, și durere.
De-atunci, din teii înfloriți
Cad flori pe creștet și în gene
Perechilor de-ndrăgostiți,
De Feți-Frumoși și Cosânzene.
Și-n nopți, din cerul înstelat,
Adesea, câte-o stea se frânge,
Iar un luceafăr răsărit,
În depărtări. Iubirea-și plânge...
Albastre piscuri a atins
Cu aripa gândirii sale,
Dar omul-geniu-ajunse-nvins
De solitudine și jale.
Când i-a rămas “un singur dor” -
Nirvana sacră s-o găsească -
Nu vru un plâns de muritor,
Ci codru-n toamne să-l jelească.
De mult doarme sub teiul sfânt,
Dar geniu-i o să strălucească
Atât cât dăinui-va pe Pământ
Duioasa limbă românească.
