LA ÎNCEPUT A FOST ICOANA! (I)

După întemeierea Bisericii primare, cu toate că imaginea Celui ce S-a întrupat, a pătimit, a înviat și S-a înălțat la cer, era încă proaspătă în amintirea ucenicilor Lui. Nevoia reprezentării persoanelor sfinte și în forme vizibile ne face să înțelegem că viața religioasă a primilor creștini nu era lipsită de graiul imaginii.

În legătură cu existența materialului iconografic în cultul creștinilor primelor trei veacuri, părerile cercetătorilor sunt împărțite. Astfel, după savantul francez Gibon (1737-1792) ar fi viabilă ipoteza conform căreia, primii creștini nutreau o aversiune adâncă față de imagini (având în vedere concepția iudaică neschimbată a unor convertiți și sensibilitatea lor la influențele păgâne), atitudine izvorâtă din dorința de a evita orice formă de idolatrie care le-ar fi putut altera noua orientare religioasă. Din cauza aceasta, precizează savantul, primele icoane nu au putut apărea mai repede de sec. al IV-lea.

O informație asemănătoare este susținută de Th. Klauser, după care “arta creștină s-a născut în afara Bisericii” și “din inițiativa credincioșilor”, Biserica acceptând-o prin impunerea unor reguli. Speculând această poziție, s-ar putea deduce că arta creștină ar fi apărut în Biserică independent de voința ierarhiei bisericești. Klauser situează, precum savantul francez Gibon, apariția icoanelor între anii 350-400 d.H., atunci când, în opinia cercetătorului, ar fi avut loc schimbarea generală a atitudinii Bisericii în privința imaginii.

Părerea conform căreia, asemeni evreilor, creștinii primari au refuzat imaginile cu subiect religios datorită, în primul rând, absenței din vistieria arheologiei a unor imagini din veacurile I și II, este serios zdruncinată de unele informații desprinse din textele apocrife cu privire la Viața Sfântului Apostol Ioan, care ne vorbesc despre existența unui portret al Apostolului venerat de un ucenic al său (sec. al II-lea). De asemenea, prima imagine a Maicii Domnului, conform tradiției pictată de Sfântul Luca, o icoană de la Ierusalim a lui Hristos pictată de însăși Fecioara Maria, alăturate cultului relicvelor, foarte cunoscut în vremea aceea, pot fi considerate dovezi valoroase în ceea ce privește existența și dezvoltarea cultului imaginilor în primele două secole de creștinism. Toate aceste legende, cum le numește Andre Grabar, depun însă o clară mărturie despre înalta valoare spirituală pe care creștinii Antichității o atribuiau imaginii religioase.

Este foarte posibil ca opiniile savanților amintiți, ce par a fi de acord cu un fel de vid iconografic primar, să aibă ca fundament aprecierile istorice binecunoscute ale lui Origen și Eusebiu, după unii autori cunoscuți și ei ca Părinți ai iconoclasmului. Origen vorbește despre posibilitatea contemplării lui Dumnezeu, fără chip, iar Eusebiu îi scrie oarecum revoltat împărătesei Constanția: “Ce icoană a lui Hristos cauți? Chipul adevărat și neschimbător, cel ce poartă trăsăturile lui Hristos prin natura sa, sau acel chip pe care l-a asumat pentru noi, atunci când el a îmbrăcat chipul robului? [...] Gândesc că tu ceri, desigur, icoana chipului său de rob, a trupului pe care l-a luat pentru noi. Ori despre aceasta, noi am învățat că s-a amestecat cu slava dumnezeirii și că ceea ce este muritor a fost înghițit de viață.” Cu alte cuvinte, Eusebiu susține că este imposibil de zugrăvit trupul pnevmatizat al lui Hristos, absorbit, “înghițit” de slava lui Dumnezeu. Însă, tocmai aceste argumente demonstrează existența imaginii iconografice creștine, pe seama căreia s-au născut diferitele polemici. Printre vocile care contestă imaginea iconografică pot fi amintite cele ale părinților Sinodului de la Elvira, Spania (către anul 300), declarațiile lui Epifanie către Salamina, opiniile lui Minuciu Felix.

Tradiția creștină combate însă ideea prin care se susține apariția târzie a artei creștine. Tertulian (+ 220), de pildă, susține că primii creștini aveau inscripționate pe diferite vase de uz casnic chipul bunului păstor, primele imagini iconografice (relatări vechi-testamentare) putând fi găsite pe mormintele martirilor în jurul anului 200 d.H., vădindu-se cu claritate că iconografia era deja parte integrantă din cultul religios al acestor creștini.

 

Lasă un comentariu