Cele mai recente premiere, una de anul trecut, audiția pentru “My fair Lady”, și cea de anul ăsta, “Sentimentul unui sfârșit”, au fost reușite, primul un musical excelent în regia și coregrafia consacratei Felicia Dalu, care m-a dus, fără echivoc, cu gândul la spectacolele lucrate de ea o viață cu Victor Ioan Frunză, în genul Trupei pe butoaie, fiindcă a predominat o studentă cu o perucă despre care îmi amintesc perfect că a folosit-o Mihaela Rădescu în alt spectacol, aș fi jurat că e aceeași perucă, deși poate doar seamănă, însă nu peruca roșcată în gen Cleopatra era importantă, cât calitatea vocii pe muzică pe care o avea consacrata actriță în toate spectacolele văzute de mine în copilărie, una cum nu avem, din păcate, actualmente pe scena târgumureșeană, de aceea se simte lipsa ei când vedem astfel de spectacole. Asta remarca și autoarea spectacolului, că nu mai avem actorii de odinioară, aici. De aceea Universitatea e mult peste teatrul național, fiindcă aici sunt invitați, chiar dacă prea rar, din păcate, cei care conduceau teatrul atunci. Audiția pentru “My Fair Lady” mi-a adus aminte de vremurile bune ale teatrului târgumureșean, care s-au dus pe copcă, dar avem noroc de Universitate că invită profesori care atunci produceau valoare în teatru, să predea stu-denților ceea ce puțini își amintesc, arta adevărată în care se împletesc și talentul în cea a vorbirii, cu cea a cântului, dar mai ales a dansului. Simetria coregrafiei din spectacolul cu uniforme militare m-a dus cu gândul și la “Ghetou”, deși nu am văzut decât câteva scene filmate de la TNB, însă pot să-mi imaginez cum arăta acel spectacol lucrat tot cu Felicia Dalu. Coregrafia a fost perfect acordată cu partiturile muzicale și cu arta vorbirii, în rest, evident că toată lumea știe subiectul din filmul cu Audrey Hepburn. Audiția a constat tocmai în faptul că am văzut cum se desfășoară un casting, cum se spune, și în ceea ce privește fetele, dar și rolurile băieților, cum a fost Pygmalion. Despre celălalt spec-tacol, “Sentimentul unui sfârșit”, de Adi Iclenzan, a semănat mult cu audiția, în sensul că era vorba tot de ceea ce se întâmplă în culise, înainte de producția unui spectacol. Mai mulți studenți au povestit cum a fost admiterea la facultate, cum și-au făcut rolurile, cum a fost studenția și, concret, pe ce texte au lucrat. Primul spectacol a fost mai bun, fiindcă a fost mai scurt. Dar în al doilea o remarc din nou pe masteranda Iulia Pop, care, pe lângă faptul că e frumoasă, ne-a arătat și că face podul de sus și că e foarte talentată, acesta fiind un spectacol al masteranzilor. Însă faptul că fiecare în parte a dat impresia că și-a prezentat propriul examen de o oră fiecare, a făcut să nu poată fi urmărit de unii până la capăt. Dacă un spectacol depășește două, maxim trei ore, fără pauză, e prea lung. De aceea nu știu de ce s-a numit “Sentimentul unui sfârșit”, fiindcă, dimpotrivă, mie mi s-a părut că pare mai degrabă un nou început. Din nou mi-am amintit de propria mea admitere la facultate, de dramatizările făcute de noi, studenții, pe texte ale autorilor grei, de sutele de poezii învățate pe de rost și monoloagele atât de diferite, de la comedie la dramă. Fiecare student a povestit despre el, cum a ajuns să dea la teatru, cum a fost studenția și cât de încântat este. De aceea au fost atât de bune aceste recente spectacole, fiindcă au arătat ceva real, nu fictiv. Lucrurile importante care se întâmplă în afara scenei și pe ea. La Universitatea de Artă Teatrală se produc în continuare cele mai bune premiere, asta e sigur. Le aștept cu interes și pe următoarele.
