Pasteluri închipuind rotirea anotimpurilor, se derulează în această carte, într-o suită de poeme, pline de imagini calde, metaforice:
“Se-ndepărtează copacii tot mai mult de frunze, /O despărțire mută-n răscrucile de drum, / Pecetea urmei, pe mine, nu m-ajunge, / Zadarnică-i pornirea în haitele de scrum. / Îmi cere iarăși iarba nou zălog, / Mă ard caii prin sânge, sub biciurile grele, / De drum m-adună snopul aceluiași pârlog, / Pe sub tăceri mai deapăn un râu căzut din stele. / Mai ar și-acum, în zori, pământul cel din vise / Și duc în palme o tânără grădină, / Abia ating cu tâmpla, cu gândurile ninse, / Amfore bete, în cântec de lumină. (Mai ar și-acum pământul cel de vise). Cine nu a încercat sentimente de nostalgie când și-a amintit de zăpezile de altădată ? Aici, zăpada e sinonimă cu vârsta copilăriei. « Duios trec, prin sângele meu, / turmele mieilor copilăriei / pe pajiști sfințite cu lapte; // prin ceața unui vis nesfârșit / coboară blândețea zăpezilor neîncepute, / până spre frunte, / spre tâmplă ajung, / zvon îmi aduc izvoarele toate / venind dinspre toamnă, / cântând dinspre munte; // peste trupul meu, / tăcută / trece ninsoarea de miei, / cu apa lor neîncepută / pe umede boturi, / lacrimă pentru jertfa / noii primăveri. (Zăpezile de altădată)
La ceas de bilanț provizoriu, Lazăr Lădariu își permite să treacă în revistă stările ingenue pe care le-a încercat la scrierea poemelor, acum antologate. E o adiere, un parfum care se confundă cu cel din vis, o dulce-amară nostalgie după ILLO TEMPORE, Hiperboreea, paradisul pierdut. Câteva imagini, câteva cuvinte au rămas, cu toate acestea mărturie...
1 ianuarie 2019
(va urma)
