Semnalul de alarmă tras de lucrările mai sus citate nu numai cu fermitate, dar și cu argumente științifice ample și corecte, nu a fost însă luat în serios de aproape nimeni la data apariției lor. Populația Occidentului aflat în perioada consumatorismului înfloritor din “Trente Glorieuses” nu înțelegea că acea epocă poate înceta, politicul nu avea niciun interes să proiecteze orizonturi întunecate, iar marile companii nu doreau schimbarea modelului, ceea ce ar fi însemnat investiții imense și pierderi de profit. De remarcat că nici de partea cealaltă a “cortinei de fier” pericolul creșterii economice nu a fost luat în seamă. Teoriile comuniste de tipul “creșterii necontenite a industriei grele cu pivotul ei, industria construcției de mașini” sau al “construcției societății socialiste multilateral dezvoltate” erau în contradicție cu necesitatea limitării creșterii economice. “Necontenitul” reprezenta, pentru politica comunistă din România, un atribut propagandistic ce trebuia să arate populației capacitatea conducerii de atunci de a asigura o creștere permanentă, ca o garanție a promisiunii de creștere a nivelului de trai. Mai mult, Raportul Clubului de la Roma a fost catalogat, într-o primă etapă, ca o dovadă a “crizei ireversibile în care intrase capitalismul monopolist de stat”.
Chiar dacă “șocul petrolier” din 1973 a adus un spor de interes problemelor raportului dintre creștere nelimitată și resurse limitate, problema majoră a efectului acțiunii umane asupra naturii nu a apărut nici cu claritate, și nici cu un interes real, considerându-se că șocul petrolier nu este o problemă de mediu/resurse, ci de conjunctură geopolitică. După reintrarea în epoca abundenței petroliere, economiile lumii, fie ele de piață sau centralizate, au continuat să promoveze politici de “din ce în ce mai mult”, comparabilitățile internaționale abordând indicatori de tip cantitativ (producții și consum pe cap de locuitor), transformând măsurarea PIB-ului în cel mai important element al evaluării stadiului de dezvoltare. Această tendință de reducere a procesului de dezvoltare și modernizare doar la aspectele materiale ale standardului de viață reflectă lipsa de înțelegere și de interes a modelelor de dezvoltare postbelice pentru aspectele calitative ale stării națiunilor, incapabile să introducă în ecuațiile creșterii economice alte aspecte ale acestei stări, cu predilecție cele ale mediului social și natural. Poate cel mai exemplificativ caz, din acest punct de vedere, este conceptul eminamente material/consumatorist care a stat la baza elaborării și implementării Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, considerat a fi una dintre cele mai importante încercări ale secolului XX de reducere a decalajelor și inegalităților de dezvoltare la nivel global.
(va urma)
