• „Descoperirea de sine trece prin celălalt. În Hristos, ființa noastră, însăși, ne vine de la Dumnezeu, prin celălalt. Să nu o oprim la noi, să nu ne închidem în autosuficiență. E imposibil să ne cunoaștem pe noi înșine, dacă continuăm să ignorăm și să respingem pe celălalt. Ecumenismul e o problemă de viață spirituală. Trebuie să-l descoperim pe celălalt - în durere și în bucurie - ca pe cealaltă jumătate a noastră. Să-i facem loc în noi, înlăuntrul nostru. Esența lumii de aici, a lumii noastre, e constituită pur și simplu prin separarea de adevăr și realitate... Noi suntem atât de scufundați în această lume, încât nu ne mai dăm seama de separare".
Andrei Scrima (1925 - 2000), teolog ortodox român, arhimandrit, reprezentant al Patriarhiei de Constantinopol la Conciliul Vatican II, scriitor și gânditor creștin. A studiat la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității București (1943-1948), iar în ultimii doi ani de facultate a fost asistentul lui Anton Dumitru, la Catedra de Logică și Istoria Filosofiei. În anul 1945, după susținerea tezei de licență „Logos și dialectică la Platon", descoperă grupul de reflecție spirituală „Rugul Aprins", în jurul căruia se afla Sandu Tudor și părintele Ivan Kulîghin. Ajunge la Muntele Athos, la Benares, obține cetățenia franceză în 1959, unde l-a cunoscut pe Patriarhul Ecumenic Athenagoras care l-a trimis ca reprezentant personal la Conciliul Vatican. Ajunge profesor universitar în Paris, înființează Academia Internațională de Științe Religioase din Bruxelles. Între timp, ajunge arhimandrit al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.
***
• „După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă, văzută sau nevăzută, așa și cei ce se silesc spre viața duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă și ce să nu facă. De asemenea, să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase".
Sfântul Antonie cel Mare (251- 356), „părintele monahilor", este poate cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești. Este considerat de tradiția monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare. Prăznuirea lui se face la 17 ianuarie, în toate tradițiile creștine. La vârsta de 20 de ani, după moartea părinților, încredințează pe sora sa unei societăți de fecioare, își donează bruma de agoniseală moștenită de la părinți, și pleacă în pustietate, după ce a auzit în Biserică rostindu-se. „De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde avuțiile tale și, vino, urmează-mi Mie". Își găsește un loc pe malul drept al Nilului, la marginea deșertului. Întreprinde o călătorie în Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creștini prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuției lui Maximian. În anul 312 îl găsim în adâncul deșertului, nu departe de Marea Roșie unde se găsește mănăstirea care-i poartă numele. Aici trăiește însoțit de doi ucenici, până la moartea sa. Între timp, mai merge o dată la Alexandria pentru a-l susține pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană. Dintre scrierile sale se cunosc cu siguranță scrisorile trimise diferitelor persoane sau comunități pe care le sprijinea cu sfatul său duhovnicesc. Patericul egiptean îi atribuie 38 de apoftegme (maxime, cugetări), iar în limba siriană are 49 de apoftegme, iar în arabă 40.
„CUGETĂRI" vol. XII
