În afara evreilor, puține sunt popoarele vechi care au suferit și suferă ca românii. După ce strămoșii noștri daci au fost cuceriți de romani și aceștia au plecat, a urmat valul de migratori care și-au făcut vad pe teritoriul nostru în drumul lor spre Occident, după care au urmat imperiile: de la cel bulgăresc, bizantin, otoman, habsburgic, la cele rusesc și sovietic. Toate acestea, la un loc sau separat,
ne-au obligat la suferințe ce au lăsat urme adânci nu numai în conștiința înaintașilor noștri, ci și în felul lor de a fi, de a răstălmăci sensul vieții. La scară mai mică, dar crâncenă și de lungă durată, ca o suprapunere și o accentuare a împilării, nu putem să nu amintim îndelungata opresiune a ungurilor, sașilor și secuilor care, prin acel Unio Trium Nationum de la 1437, în urma Răscoalei de la Bobâlna
s-au asociat în a-i condamna pe români la inumanitate, la iobăgie veșnică și ca ființe de rang inferior, nedemni de regnul umanității, cazne prea ușor uitate de urmașii acestor torționari de națiuni, care, în proverbiala lor obrăznicie, nu se dau în lături de la noi și noi provocări.
Să încerci din răsputeri să te menții, totuși, om în condițiile în care ești tratat ca animalele de muncă, asigurându-ți-se o viață imposibilă, de cârtiță, cu gândul ascuns de a șterge urmele unui popor vechi și glorios, dar ajuns în robia străină, nu este ușor. A fost nevoie de compromisuri uriașe pe toate planurile pentru ca omul să nu devină întru-totul animalul de muncă osândit și să coexiste în același timp în ciuda unei contrare voințe.
O viață de catacombe au dus românii, din aceste motive, în decursul multor secole și suntem convinși că tocmai credința lor creștină, însușită chiar de la apostolii lui Cristos și imediat după, i-au ajutat să reziste, să-și apere demnitatea de oameni, dar și de popor de sine stătător, despre a cărui existență aveau informația încrustată adânc în memoria subconștientului.
Supraviețuirea în atari condiții i-au obligat la tehnici și forme de manifestare și comportamentale dintre cele mai diverse, sau chiar bizare, multe dintre ele, altele decât cele înscrise cu litere de aur în cartea demnității umane. Pe propria lor piele, înaintașii noștri au învățat, în afara luptei demne, și arta supușeniei (capul plecat sabia nu-l taie), dar și a așteptării unor vremuri mai bune, pregătirea pentru o rezistență de lungă durată fiind una din tacticile de bază ale supraviețuirii. Și pentru că un iepure viu face întotdeauna mai mult decât un urs mort, în astfel de situații, românii au preferat să aleagă „Calea Crucii și a Golgotei” decât sacrificiul suprem și poate inutil. Într-o lume în care au fost puși mereu între ciocan și nicovală, românii au ales ca jertfă supremă supraviețuirea cu orice preț, pe pământ natal, și poate acestei filosofii înrădăcinate și cultivate din generație în generație noi ne datorăm existența de azi. Ca să trișezi condamnarea la moarte și să alegi totuși viața ca țel final și ca formă de manifestare a suferinței este un act de curaj și poate chiar de inteligență nativă, presărat cu multe compromisuri, dar și cu o voință de fier în a-ți duce cu demnitate patimile vieții la care urma să fii supus de către cei în mâinile cărora îți era soarta. Lăsând în general ca lucrurile să-și urmeze calea lor, românii au ajuns la concluzia că în timp ce „apa trece, pietrele rămân”, ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat în cele din urmă. Iată că, procedând în acest mod, am supraviețuit marelui potop al istoriei, unde și-au găsit pieirea seminții glorioase, dar acum abia amintite prin cărțile de istorie.
Contextul ultimelor secole, și îndeosebi din 1859 încoace, ne-a fost favorabil în linii mari și am avut suficiente ocazii în a ne schimba în bine destinul, mai ales din 1989. N-a fost să fie așa, pentru că de umbra și mâna opresorilor n-am scăpat. Au plecat străinii, dar și-au intrat în mână ai noștri conaționali, cu cinismul slugii devenite stăpân. Senzația este că jugul de lemn ar fi fost schimbat cu jugul de fier, mult mai apăsător. O dovadă că românul de rând pare a fi condamnat pe vecie la patimi de care nu este capabil să se debaraseze. Obișnuiți din vechime să reacționeze prin supușenie față de străinii seculari, românii nu par a fi destul de inventivi pentru a găsi ac de cojocul noilor opresori, sânge din sângele lor, acceptând prea des resemnarea în locul acțiunii. Nu este o noutate faptul că pe vremea alor noștri, românii o duc chiar mai rău decât înainte, deși cu toții ne-am fi așteptat la momentul 1989 ca la o minune cerească. Din păcate, toate regimurile postdecembriste au pus, într-un fel sau altul, umărul la degradarea vieții și a condiției umane a poporului român, care, eliberat de dictatură, se aștepta la un cu totul alt destin.
Cu o economie dezmembrată, devastată și adusă în stadiul falimentar, cu câștiguri salariale de mizerie, de cel mult 200-300 euro pe lună, românii nu pot face față exigențelor vieții, sunt obligați să-și asigure existența la cele mai mari prețuri din Europa, unde veniturile sunt de 5-10 ori mai mari, de la alimentele de bază la toate cele necesare unui trai la limită. Este clar că aici pare a fi vorba de o conjurație între clasa politică și cea economică, care își dau mâna într-o exploatare fără milă a celei mai mari părți a națiunii, adusă la sapă de lemn printr-o politică comună de spoliere. Pentru că marii capitaliști ai României de azi nu sunt alții decât politicienii înșiși sau, în cel mai rău caz, odraslele și rudele acestora și care, în timp ce cu o mână ne mângâie pe creștet, compătimindu-ne, pentru jalnica stare, cu cealaltă ne ard la buzunar. Raționamentul este simplu: propria lor cămașă le este mai aproape de corp decât a noastră, a celor mulți. Adică, cum vor lua ei măsuri pentru creșterea reală a veniturilor populației, din moment ce toate evaziunile fiscale, toate scurgerile în afara PIB-ului sunt provocate de ei, în interesul lor. De asemenea, cum să oprească ei explozia de prețuri cu care ne confruntăm, din moment ce banii colectați astfel din vânzarea oricărui produs intră în visteria lor? Cum politicienii noștri au tratat problema creșterii aberante a prețului la carburanți este de-a dreptul hilar. S-au umflat atât de amenințător în pene la adresa comercianților și au studiat atât de mult fenomenul, încât s-a ales praful din toate analizele lor, iar prețul la pompă a crescut și mai mult. Acesta este un simplu exemplu, pentru că inflația își face de cap la toate produsele și serviciile, încât marile creșteri de salarii și pensii, atât de mult invocate de guvernarea Dragnea-Tăriceanu, se duc pe apa sâmbetei. Însă cel mai înjositor aspect la vieții noastre oprimate este rușinosul atac la adresa demnității umane. Să dai poporului în mod deliberat un ciolan gros de ros (salarii decente doar la bugetari și pensii mărite), pentru a-l face imun și a-i distrage atenția de la criminalele intenții de a ordona treburile societății, ale țării, după meschinele interese ale unui grup sau persoane, cocoțate astfel prin șantaj și minciună în jilțurile înalte ale puterii este pe deplin condamnabil. În acest context general, românii n-au motive de prea mare bucurie de Sfintele Paști.
Așadar, am pătimit în decursul veacurilor și pătimim în continuare. Dar în vreme ce răul ne era pricinuit de către alții, acum el ne este produs de către ai noștri. Oare când vom înțelege că și răul trebuie să aibă un sfârșit, iar românii, ar fi cazul să încerce să se autovindece valul de migratori care și-au făcut vad pe teritoriul nostru în drumul lor spre Occident, după care au urmat imperiile: de la cel bulgăresc, bizantin, otoman, habsburgic, la cele rusesc și sovietic. Toate acestea, la un loc sau separat,
ne-au obligat la suferințe ce au lăsat urme adânci nu numai în conștiința înaintașilor noștri, ci și în felul lor de a fi, de a răstălmăci sensul vieții. La scară mai mică, dar crâncenă și de lungă durată, ca o suprapunere și o accentuare a împilării, nu putem să nu amintim îndelungata opresiune a ungurilor, sașilor și secuilor care, prin acel Unio Trium Nationum de la 1437, în urma Răscoalei de la Bobâlna
s-au asociat în a-i condamna pe români la inumanitate, la iobăgie veșnică și ca ființe de rang inferior, nedemni de regnul umanității, cazne prea ușor uitate de urmașii acestor torționari de națiuni, care, în proverbiala lor obrăznicie, nu se dau în lături de la noi și noi provocări.
Să încerci din răsputeri să te menții, totuși, om în condițiile în care ești tratat ca animalele de muncă, asigurându-ți-se o viață imposibilă, de cârtiță, cu gândul ascuns de a șterge urmele unui popor vechi și glorios, dar ajuns în robia străină, nu este ușor. A fost nevoie de compromisuri uriașe pe toate planurile pentru ca omul să nu devină întru-totul animalul de muncă osândit și să coexiste în același timp în ciuda unei contrare voințe.
O viață de catacombe au dus românii, din aceste motive, în decursul multor secole și suntem convinși că tocmai credința lor creștină, însușită chiar de la apostolii lui Cristos și imediat după, i-au ajutat să reziste, să-și apere demnitatea de oameni, dar și de popor de sine stătător, despre a cărui existență aveau informația încrustată adânc în memoria subconștientului.
Supraviețuirea în atari condiții i-au obligat la tehnici și forme de manifestare și comportamentale dintre cele mai diverse, sau chiar bizare, multe dintre ele, altele decât cele înscrise cu litere de aur în cartea demnității umane. Pe propria lor piele, înaintașii noștri au învățat, în afara luptei demne, și arta supușeniei (capul plecat sabia nu-l taie), dar și a așteptării unor vremuri mai bune, pregătirea pentru o rezistență de lungă durată fiind una din tacticile de bază ale supraviețuirii. Și pentru că un iepure viu face întotdeauna mai mult decât un urs mort, în astfel de situații, românii au preferat să aleagă „Calea Crucii și a Golgotei” decât sacrificiul suprem și poate inutil. Într-o lume în care au fost puși mereu între ciocan și nicovală, românii au ales ca jertfă supremă supraviețuirea cu orice preț, pe pământ natal, și poate acestei filosofii înrădăcinate și cultivate din generație în generație noi ne datorăm existența de azi. Ca să trișezi condamnarea la moarte și să alegi totuși viața ca țel final și ca formă de manifestare a suferinței este un act de curaj și poate chiar de inteligență nativă, presărat cu multe compromisuri, dar și cu o voință de fier în a-ți duce cu demnitate patimile vieții la care urma să fii supus de către cei în mâinile cărora îți era soarta. Lăsând în general ca lucrurile să-și urmeze calea lor, românii au ajuns la concluzia că în timp ce „apa trece, pietrele rămân”, ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat în cele din urmă. Iată că, procedând în acest mod, am supraviețuit marelui potop al istoriei, unde și-au găsit pieirea seminții glorioase, dar acum abia amintite prin cărțile de istorie.
Contextul ultimelor secole, și îndeosebi din 1859 încoace, ne-a fost favorabil în linii mari și am avut suficiente ocazii în a ne schimba în bine destinul, mai ales din 1989. N-a fost să fie așa, pentru că de umbra și mâna opresorilor n-am scăpat. Au plecat străinii, dar și-au intrat în mână ai noștri conaționali, cu cinismul slugii devenite stăpân. Senzația este că jugul de lemn ar fi fost schimbat cu jugul de fier, mult mai apăsător. O dovadă că românul de rând pare a fi condamnat pe vecie la patimi de care nu este capabil să se debaraseze. Obișnuiți din vechime să reacționeze prin supușenie față de străinii seculari, românii nu par a fi destul de inventivi pentru a găsi ac de cojocul noilor opresori, sânge din sângele lor, acceptând prea des resemnarea în locul acțiunii. Nu este o noutate faptul că pe vremea alor noștri, românii o duc chiar mai rău decât înainte, deși cu toții ne-am fi așteptat la momentul 1989 ca la o minune cerească. Din păcate, toate regimurile postdecembriste au pus, într-un fel sau altul, umărul la degradarea vieții și a condiției umane a poporului român, care, eliberat de dictatură, se aștepta la un cu totul alt destin.
Cu o economie dezmembrată, devastată și adusă în stadiul falimentar, cu câștiguri salariale de mizerie, de cel mult 200-300 euro pe lună, românii nu pot face față exigențelor vieții, sunt obligați să-și asigure existența la cele mai mari prețuri din Europa, unde veniturile sunt de 5-10 ori mai mari, de la alimentele de bază la toate cele necesare unui trai la limită. Este clar că aici pare a fi vorba de o conjurație între clasa politică și cea economică, care își dau mâna într-o exploatare fără milă a celei mai mari părți a națiunii, adusă la sapă de lemn printr-o politică comună de spoliere. Pentru că marii capitaliști ai României de azi nu sunt alții decât politicienii înșiși sau, în cel mai rău caz, odraslele și rudele acestora și care, în timp ce cu o mână ne mângâie pe creștet, compătimindu-ne, pentru jalnica stare, cu cealaltă ne ard la buzunar. Raționamentul este simplu: propria lor cămașă le este mai aproape de corp decât a noastră, a celor mulți. Adică, cum vor lua ei măsuri pentru creșterea reală a veniturilor populației, din moment ce toate evaziunile fiscale, toate scurgerile în afara PIB-ului sunt provocate de ei, în interesul lor. De asemenea, cum să oprească ei explozia de prețuri cu care ne confruntăm, din moment ce banii colectați astfel din vânzarea oricărui produs intră în visteria lor? Cum politicienii noștri au tratat problema creșterii aberante a prețului la carburanți este de-a dreptul hilar. S-au umflat atât de amenințător în pene la adresa comercianților și au studiat atât de mult fenomenul, încât s-a ales praful din toate analizele lor, iar prețul la pompă a crescut și mai mult. Acesta este un simplu exemplu, pentru că inflația își face de cap la toate produsele și serviciile, încât marile creșteri de salarii și pensii, atât de mult invocate de guvernarea Dragnea-Tăriceanu, se duc pe apa sâmbetei. Însă cel mai înjositor aspect la vieții noastre oprimate este rușinosul atac la adresa demnității umane. Să dai poporului în mod deliberat un ciolan gros de ros (salarii decente doar la bugetari și pensii mărite), pentru a-l face imun și a-i distrage atenția de la criminalele intenții de a ordona treburile societății, ale țării, după meschinele interese ale unui grup sau persoane, cocoțate astfel prin șantaj și minciună în jilțurile înalte ale puterii este pe deplin condamnabil. În acest context general, românii n-au motive de prea mare bucurie de Sfintele Paști.
Așadar, am pătimit în decursul veacurilor și pătimim în continuare. Dar în vreme ce răul ne era pricinuit de către alții, acum el ne este produs de către ai noștri. Oare când vom înțelege că și răul trebuie să aibă un sfârșit, iar românii, ar fi cazul să încerce să se autovindece de boala pătimirii fără de sfârșit, și mai ales a pătimirilor fără rost.
