Până la această dată, secolul XXI pare a fi caracterizat prin posibilitatea pierderii, pe termen lung sau chiar definitiv, a rolului de leadership economic (evident, și politic) mondial jucat de către SUA încă de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu aduc acum în discuție factorii interni de natură structurală și instituțională care erodează leadershipul economic american, deoarece consider ca fiind esențiali factorii externi, în sensul în care competitorii economici globali obțin constant, în ultimele două decenii, randamente de valorificare a capitalului superioare economiei americane. (Pentru cei interesați, recomand analizele din 2016 ale lui Robert Gordon: “The Rise and Fall of American Growth: The U.S. Standard of Living Since the Civil War”, Princeton University Press).
Analizele prospective (ex.: “Top nine Economic Prediction for the next ten years”, The Balance, 19.III.2018) arată că există posibilitatea reală ca SUA să piardă locul de leadership al economiei mondiale, în jurul anilor 2025-2030, în condițiile în care se mențin, pe de o parte, modalitățile actuale de funcționare și reglementare ale circuitelor comerțului internațional de către OMC, iar pe de altă parte, în condițiile în care China reușește să treacă la un stadiu calitativ superior de dezvoltare, prin aplicarea politicilor economice cuprinse în Strategia “Made in China 2025”. Deci, dacă reglementările și normele OMC rămân neschimbate și dacă se implementează cu succes strategia chineză, atunci SUA nu-și va mai putea menține leadership-ul, fiind depășită de China. Nici un alt concurent global nu va putea atenta la pozițiile celor două mari puteri. Uniunea Europeană are serioase probleme interne, economia Rusiei va rămâne dependentă de jocul prețului gazului și al petrolului, iar celelalte economii emergente încă nu pot constitui o masă critică importantă în plan concurențional.
Este posibil ca Administrația Trump să fi început strategia de menținere a leadership-ului, tocmai prin intenția de schimbare a condițiilor mai sus citate, încercând mai întâi o modificare a modului în care funcționează comerțul internațional sub “gestionarea” OMC.
Să ne reamintim că doar în 2001 China a devenit membră OMC și că admiterea sa nu i-a entuziasmat pe toți actorii globali ai comerțului internațional. S-a considerat că la acea dată China nu avea o economie de piață funcțională, era puternic etatizată și lipsită de un grad acceptabil al transparenței politicii monetare.
S-a spus că admiterea Chinei creează o situație similară cu aceea a intrării unui elefant într-un magazin de porțelanuri.
Realitatea este că nici până în prezent, China nu s-a încadrat corect în normele și principiile de funcționare ale OMC. Dovada este documentul “Remarques finales du Président” din 13 iulie 2018, emis de către OMC, care prezintă concluziile celui de-al șaptelea examen (exercițiul comercial 2017) al politicilor comerciale ale Chinei.
Documentul semnalează o serie de probleme care atestă nerespectarea de către China a multor reguli de menținere a corectitudinii în relațiile pe piața internațională. Astfel, s-a subliniat practicarea instituționalizată a furtului proprietății intelectuale, constituirea de stocuri nereglementate, în scopul influențării punctuale a prețurilor, nerespectarea normelor de cybersecuritate, nerespectarea normelor sanitare și phytosanitare, practicarea de măsuri restrictive în unele sectoare, cum sunt turismul și cel al vehiculelor cu energie regenerabilă, menținerea unui potențial de supracapacitate în domeniile oțelului și semiconductorilor, practicarea de dumping social și de preț.
În mod special, documentul OMC menționează menținerea de către China a unei largi palete de bariere netarifare, punând un accent deosebit pe obligația pe care investitorii străini o au de a intra în relații de parteneriat cu firme chinezești.
În aceste condiții, concluziile pe care le putem trage sunt interesante.
Prima concluzie: dacă unul dintre cei mai importanți participanți (China) la comerțul mondial, ca element central al modelului neoliberal al dezvoltării globale, are atât de multe și de grave probleme din punctul de vedere al nerespectării normelor și principiilor OMC, atunci acest model nu mai poate fi considerat nici corect, și nici echitabil, principiile lui (neoliberale) fiind afectate sau chiar încălcate de incorectitudinea comportamentului chinez.
A doua concluzie: raportul dintre deficitul american și excedentul chinez se poate explica tocmai prin faptul că modelul dezvoltării globale este grav deteriorat în esența mecanismului său, permițând transferul de valori de la un partener de comerț la altul nu prin diferența nivelului de competitivitate economică, ci prin diferența nivelului de corectitudine, în respectarea normelor și a reglementărilor comerciale globale ale OMC.
A treia concluzie: atâta timp cât regulile modelului sunt viciate prin nerespectarea lor, echilibrul dintre parteneri nu poate fi restabilit prin măsuri economice, ci doar instituționale.
(Va urma)
