„Personajele istorice importante de ambele părți (sistemul bipolar sovieto-american - n.a.) sunt de acord că el (Papa Ioan Paul al II-lea - n.a.) a determinat căderea comunismului: nu numai Lech Walesa, liderul sindicatului liber polonez Solidaritatea, dar și cel mai puternic oponent al său, generalul Wojciech Jaruzelski; nu numai fostul președinte american George W. Bush senior, dar și fostul președinte sovietic Mihail Gorbaciov, sunt de acord că, într-adevăr, Papa Ioan Paul al II-lea (de la Vatican - n.a.) a determinat căderea comunismului. Aș spune că, de fapt, acest proces constă din 3 etape: fără acest papă polonez, nu ar fi fost revoluția Solidarității în 1980; fără Solidaritatea, nu ar fi avut loc schimbările dramatice în politica sovietică față de țările din estul Europei înfăptuite de Gorbaciov; fără aceste schimbări, nu s-ar fi înfăptuit nici una din revoluțiile din 1989" (Timothy Garton Ash, istoric englez).
Cu „ochii" ațintiți spre deținerea supremației mondiale, în dorința lor de a-și impune primatul papal cu de-a sila, nenumărați suverani pontifi ai Cetății Vaticanului (un micuț stat al cărui teritoriu, de nici 0,44 km2, este o enclavă în orașul Roma) au creat, de-a lungul istoriei, suficientă stupoare și oripilare, vrând să subjuge „catolic" omenirea, încât să ne îngrozim astăzi la felul cum, în rătăciri dogmatice, s-au vrut pe sine exponenți (din culise) ai întregii creștinătăți și, generând un prozeletism de prost gust al Ungariei în Transilvania românească și implicit „dezbinarea poporului român" (conform distinsului academician Dumitru Stăniloae) prin sprijinirea în Transilvania a uniatismului cu Roma, au recurs la CRIME ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII (a se vedea „bilanțul" cruciaților antiortodocși din secolele XII-XIII, al Inchiziției catolice din secolul XIII, al vandalizării Serbiei în Al Doilea Război Mondial, a prăbușirii însângerate a comunismului în Europa centrală și de sud-est, al violentei dezmembrării teritoriale a Iugoslaviei de după 1989 și, în actuala Nouă „Ordine" Mondială, al cochetării cu clicile satanice iluminato-francmasonice) etc.
Astfel, luându-și în serios aberația de a se pretinde reprezentantul absolut al lui Hristos pe pământ, Papa Ioan Paul al II-lea a „uitat" că președintele Ceaușescu l-a atenționat că i se „coace" un atentat și, predicând mai degrabă edificarea Noii „Ordini" Mondiale decât Sfânta Evanghelie, acest simbol al catolicilor a contribuit indirect la aducerea Ceaușeștilor în fața plutonului de execuție, prin întâlnirile avute la Vatican cu președintele american Bush (la 27 mai 1989) și cu președintele sovietic Gorbaciov (la 1 decembrie 1989), în urma conspirației (antihristice) a celor două superputeri planetare.
„Mulțumită" așadar intrigilor „țesute" la (și prin) Vatican, pe termen scurt a pierdut un „țap ispășitor" (în fața mulțimilor dezlănțuite și neștiutoare de dedesubturi), Ceaușescu, iar pe termen lung, prin punerea teroristă a României pe orbita globalizării, am ajuns ca Țară la marginea unei prăpăstii (antinaționale, antidemocratice și anticreștine) în fața căreia niscaiva ambasadori și „comisari", depășindu-și inadmisibil atribuțiile, își permit să se fotografieze cu simbolurile antiromânești, să incite la mișcări sociale subversive, să „urecheze" Constituția prin a „lua la șut" Guvernul și a „pălmui" Parlamentul etc.!
Și, astfel, idioții utili ai Occidentului propagandist ne-au învăluit cu un „nor de ceață" informativă, sub trucul unei criminale justiții neoglobaliste, din care nu ne mai vedem român cu român... Păcat!
