România este vulnerabilă în măsura în care partenerii noștri comerciali europeni (Germania, Italia, etc.) ar putea fi afectați de măsurile luate de SUA. O reducere a exporturilor noastre ar avea efecte în lanț în economie, inclusiv în deteriorarea echilibrului bugetar. Piețele financiare vor fi puternic tulburate și costurile noastre de împrumut pot crește.
Principala vulnerabilitate a economiei României este, însă, una internă și se numește competitivitate, deoarece nu suntem suficient de competitivi: nu am investit în infrastructură, perpetuăm o legislație ineficientă și o lipsă de stabilitate în domenii cheie precum cel al fiscalității, avem o birocrație prea puternică și nu reușim să impunem eficient regulile, nu acordăm un sprijin real pentru cercetare și inovație și pentru că ducem lipsa unei viziuni strategice reale privind viitorul economiei.
Zona Euro a avut și are unele caracteristici diferite de cea chinezo-americană.
De la introducerea euro până la declanșarea crizei, zona s-a caracterizat prin apariția unor importante dezechilibre ale conturilor curente. Țările din sudul Europei au avut dificultăți în a elimina deficitele în relațiile cu cele din nord (Franța, Germania, Belgia, Olanda), mai ales din cauza problemelor reieșite din aplicarea parității euro-moneda națională. De remarcat că, însăși Germania a avut inițial deficit, dar a reușit o rapidă echilibrare printr-o politică de moderare a salariilor și de modernizare a industriilor de mașini și utilaje destinate exportului.
Italia și Spania nu au urmat aceeași cale, considerând deficitele sursă de finanțare a dezvoltării în vederea parcurgerii unui proces de eliminare rapidă a decalajelor față de țările din nordul european, pentru a se atinge obiectivul convergenței nivelului de trai (Strategia Lisabona, Martie 2000).
Realitatea economică a acestor două țări a dovedit contrariul. Sumele obținute prin utilizarea deficitului nu au fost investite în sectoare aducătoare de valoare adăugată sporită, ci în activitățile sectorului imobiliar și în consum. De exemplu, în primii ani după introducerea euro, în Spania, numărul locuințelor nou construite a depășit suma locuințelor construite în aceeași perioadă în Germania, Franța și Italia, în timp ce datoria privată aferentă construcțiilor a depășit 100%, raportată la PIB. Consecința a fost lipsa de sustenabilitate a deficitelor, ceea ce a presupus introducerea unor măsuri de ajustare, dar, în condițiile în care izbucnise criza din 2007-2008, fluxul financiar de euro spre țările deficitare s-a întrerupt.
În cazul unui regim de schimb valutar flexibil, ar fi existat un mijloc de ajustare care ar fi putut corecta o parte dintre dezechilibre, devenite nesustenabile: moneda țărilor deficitare ar fi putut fi depreciată, ceea ce ar fi încurajat exportul și descurajat importul, dar în situația funcționării sistemului euro o astfel de posibilitate nu a existat.
Ajustarea, totuși, a existat, ceea ce a condus la micșorarea deficitelor încă din 2009, ca la nivelul anului 2013 să fie, practic, inexistente, numai că ajustarea s-a realizat prin măsuri considerate anticriză, adică prin comprimarea cererii interne și prin politici de austeritate bugetară, într-o oarecare măsură, echilibrarea s-a realizat și prin redimensionarea în jos a nivelului salarizării, ceea ce a condus la obținerea unui avantaj la export prin îmbunătățirea raportului competitivitate-cost.
În consecință, începând din 2009, zona euro nu a mai avut probleme de deficit exterior, în marea lor majoritate, țările membre realizând o echilibrare sustenabilă, dar încă nu se poate vorbi de o convergență din acest punct de vedere, deoarece ecartul dintre membri rămâne semnificativ. Italia și Spania au reușit o diminuare importantă a deficitelor, iar Germania și Olanda nu au mai avut excedente, dar pe ansamblul zonei euro rezultatul a fost excedentar. Astfel, dacă în perioada 2001-2008 zona se situa la un nivel considerat echilibrat, după 2010 zona s-a aflat permanent în stare de excedent, atingând în 2016 nivelul record de 3,3% din PIB.
Analizele prospective arată că menținerea pe termen lung a acestei stări de excedent exterior a zonei euro este puțin probabilă. Explicația ar fi dată de trendul istoric de apreciere a euro, dar și de necesitatea politică a introducerii în Germania, Belgia și Olanda a unor măsuri de ridicare a nivelului salarial, ceea ce ar aduce prejudicii exporturilor și, implicit, ar reduce sau chiar elimina excedentele exterioare importante ale acestor țări.
O imagine corectă asupra modului în care se desfășoară fluxul comercial la scară globală trebuie să aibă în vedere și transformările care au apărut în ultimul deceniu la nivelul funcționării unuia dintre cei mai importanți actori pe piața globală: întreprinderile multinaționale.
(Va urma)
