* Cei mai mulți oameni cred, în mod greșit, că locul de ședere al diavolului este iadul. Nu este tocmai așa, deoarece câmpul lui de lucru este pământul, sunt sufletele omenești. De aceea Sfânta Scriptură îl numește pe satana “stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 14, 30). Se povestește undeva că un țăran, plecând la câmp, i-a lăsat pe cei trei copii acasă, sfătuindu-i să aibă grijă și să nu îngăduie cuiva să intre în casa lor. Venind hoții, i-au momit pe copii cu bomboane și cu vorbe dulci. Ușa casei le-a fost deschisă și hoții au furat și au plecat. Așa pățește și creștinul, care trebuie să aibă multă grijă de casa sufletului său. Însă venind tâlharul diavol, îl amăgește pe om cu vorbe dulci și cu șoptiri viclene, punându-și miere pe buze și prefăcându-se în înger de lumină. Diavolul este o ființă adânc înrăită, stăruitor în a amăgi, neodihnit de a face răul, ceea ce înseamnă că, în lupta noastră contra lui, ne trebuie o deosebită limpezime a dreptei judecăți și, totodată, o necontenită străduință. Textele Sfintei Scripturi mereu ne atenționează că “diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8) și, “păcatul cu ușurință ne împresoară” (Evrei 12, 1). Dar aceste constatări nu ne deznădăjduiesc, știind că avem în ajutor puterea părintească a lui Dumnezeu, Care este credincios și Care nu va îngădui să fim ispitiți mai mult decât putem, ci odată cu ispita va aduce și calea de a ieși din ea, ca să o putem răbda (cf. I Corinteni 10, 13).
***
* Naturalistul Henry David Thoreau a făcut una din cele mai celebre afirmații ale secolului al XIX-lea: “Dacă cineva nu trăiește în pas cu semenii săi, poate este din cauză că aude un toboșar diferit”. Comentând această pledoarie a lui Thoreau pe care o aduce în sprijinul ciudățeniilor sale personale, noi, creștinii, putem spune că dacă urechea noastră interioară a fost acordată cu muzica cerului, auzim bătăile tobelor cerești. Trebuie să umblăm așa cum a umblat Hristos (I Ioan 2, 6), căci dacă umblăm în pas cu lumea, atunci nu suntem în cadență cu cerul. Dumnezeu și păcatul stau pe două planuri opuse. Nimeni nu poate întoarce fața către Dumnezeu până ce mai întâi nu întoarce spatele păcatului. Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu până ce mai întâi nu urăște păcatul, care poate face din om un demonizat.
***
* Viața noastră pe pământ este o luptă neîncetată cu potrivnicul nostru cel învechit în răutate, cu satana, care nu e un vrăjmaș obișnuit. El are o experiență de mii de ani și are o imensă armată de demoni care să-l ajute, fiindcă mulți îngeri au fost aruncați din cer împreună cu Lucifer. Să ne fie limpede că nu ne putem măsura cu diavolul și cu demonii lui, fapt pentru care avem nevoie de întăriri cerești. Cu Hristos, Care “a călcat moartea și pe diavol a surpat”, noi putem birui orice ispită și răutate care ne împresoară. Dumnezeu mai degrabă va trimite pe toți îngerii din cer spre salvarea noastră decât să ne vadă învinși de diavol, de “cel care înșeală pe toată lumea” (Apocalipsa 12, 9). Datoria noastră este să cerem ajutorul lui Hristos, Care a venit în lume “ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3, 8). La aceasta ne îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel: “Întăriți-vă în Domnul și întru tăria puterii Lui” (Evrei 6, 10). O astfel de întărire contra duhurilor necurate se realizează prin trei arme duhovnicești: trezvia, rugăciunea și semnul Crucii.
Din volumul “Hristos, salvarea noastră!”
