Chiar dacă relansarea occidentală ar fi reală și la o cotă care să poată declanșa un val de comenzi pentru economia românească, ieșirea acesteia din recesiune, doar ca o consecință a trendului occidental, nu este soluția ideală. Ar fi putut fi dacă, pe parcursul crizei, economia românească ar fi putut conserva măcar minimele atribuite de compatibilitate și de competitivitate pe care le avem cu economia occidentală, înainte de declanșarea crizei mondiale. Dacă ar fi putut conserva acele atribute calitative, atunci ar fi putut, aproape imediat, să preia efectele relansării din Occident.
Din decembrie 2008 până în prezent, economia românească nu a fost supusă unui tratament de protejare și de pregătire pentru relansare, ci unui tratament de permanentă subminare a vectorilor ei de putere și de eficiență, ce a avut ca efect nu numai plafonarea capacității de producere a valorii adăugate, ci și o deteriorare structurală.
Principala explicație rezidă în tipul politicii economice din acea perioadă. Viziunea anticriză a acestor politici a fost și este limitată doar la găsirea mijloacelor de restricționare și de reducere a cheltuielilor bugetare, fie prin înăsprirea fiscalității, fie prin restructurarea de personal bugetar sau prin amputarea programelor investiționale. Absența unui climat fiscal favorabil investițiilor în sectorul privat, incapacitatea accesării la cote normale a fondurilor comunitare și restrângerea investițiilor publice au condus la creșterea numărului de falimente și la decapitalizări severe. Se cere adăugată și imaginea unui sistem bancar, încă nehotărât în ceea ce privește reluarea creditării și implicarea în economia reală.
Pentru a încerca o explicație, este necesară o prezentare istorică a ceea ce a fost de fapt marea criză din 2007-2008.
Începem să cunoaștem mecanismul acestei crize internaționale de o amploare extremă.
Abundența lichidităților la nivel internațional, creșterea exponențială a exporturilor și a rezervei de valută a Chinei, care și-a plasat o mare parte din excedente în economia americană care, la rândul ei, a continuat să aplice o politică a banilor ieftini și de îndatorare a menajelor, sunt principalele aspecte ale modului în care s-ar putea explica declanșarea crizei.
Fenomenul subprimes, titrizarea instituționalizată, explozia produselor financiare derivate, absența reglementărilor în domeniul băncilor de investiții și al fondurilor speculative (private equity) au fost de fapt cronica unei crize anunțate, a unei prăbușiri sistemice imediate, la nivel mondial, cu extensii în criza imobiliară, în cea financiară, a lichidităților, a burselor, cu repercusiuni în solvabilitatea bancară prin devalorizarea aproape instantanee a fondurilor lor proprii.
Dimensiunea financiară a crizei este însă covârșitoare. Ea se evidențiază prin așa-numitele inovații financiare (produse diversificate) care au contribuit într-o mare măsură la manifestarea unor disfuncționalități ale pieței de capital și la consecințele lor de natură prociclică.
Chiar dacă această dimensiune financiară este atât de importantă, legată de fenomenul subprimes, analiza nu poate subestima dimensiunea economică, legată de trendul consumului, relația acționarială sau politica fiscală. Pe de altă parte, ar fi greșită o atitudine de demonizare a dimensiunii financiare și, în primul rând, a locului și a importanței piețelor financiare. Rolul acestor piețe este și va rămâne acela de a aloca și de a transfera capitalul. Ele colectează economiile menajelor și le redistribuie sub formă de investiții și credite. Permit, de asemenea, transferul în timp și spațiu al capitalului de la cei care îl au în exces, la cei care sunt în deficit de capital. În principiu, piețele financiare dau posibilitatea utilizatorilor de capital să îl fructifice înainte de a-l returna deținătorilor inițiali, cărora le plătesc o parte a beneficiului sau îl împart cu aceștia, în baza unui acord de parteneriat. Prin aceste relații, piețele de capital mai îndeplinesc o sarcină - aceea a partajării riscului, inerent oricărei intrări pe orice piață, facilitând prevenirea unor disfuncționalități sau chiar blocaje cu tendințe de criză.
Din acest unghi al aprecierii dimensiunii financiare și al rolului pe care l-a avut în declanșarea crizei, ar mai trebui spus că eficiența utilizării capitalului pe piața financiară a evidențiat o clară tendință de scădere, cu cel puțin zece ani înainte de declanșarea crizei, și că, în plan geografic, au apărut tendințe contradictorii, cum ar fi excesul de economisire în China, scăderea graduală a puterii de cumpărare în Europa și Japonia sau fragilizarea trendului consumatorist în Statele Unite, susținut din ce în ce mai mult prin îndatorare.
Toate acestea pot fi exprimate succint prin faptul că a existat, încă din deceniul trecut, un climat ce a permis susținerea artificială a consumului prin reducerea dramatică a veniturilor și a economiilor populației, cu predilecție în Statele Unite, dar nu numai.
Trei elemente pot caracteriza această criză: amploarea, contagiunea și extinderea geografică.
Amploarea este colosală în termenii pierderilor pe care le-a pricinuit. O estimare publicată în ziarul „La Stampa", la sfârșitul anului 2009, estima că economia mondială a pierdut între 30-35% din PIB, numai pe parcursul anilor 2008 și 2009, iar anul 2010 ar mai putea adăuga încă o pierdere de 7-8%.
Contagiunea, adică potențialul ei de trecere de la un tip de piață la altul, este, de asemenea, extraordinară. Născută pe o piață locală, ultraspecializată, aceea a imobiliarului american, ea s-a propagat pe piețele bancare și de capital, trecând cu mare ușurință din sfera financiară în cea a economiei reale.
Extinderea geografică este, de fapt, normală prin caracterul globalizat al economiei. Fiind prima criză în condiții de globalizare, poate fi interpretată și ca un test al acesteia!
După mai mult de doi ani de criză, economia mondială pare să fi conștientizat amploarea și efectele acesteia, reușind să depășească blocajul emoțional al primelor șocuri, ajungând la obiectivitatea necesară trecerii la acțiune.
Chiar dacă analiza teoretică fundamentală nu este încă suficient de coerentă pentru a clarifica pe deplin esența și consecințele acestui fenomen, putem identifica, în portofoliul marilor dezbateri internaționale, două puncte de vedere distincte. Unul interpretează acesta criză, ca fiind de natură ciclică, dar nemaiîntâlnit de violentă, altul este de părere că asistăm la sfârșitul actualei ordini economice internaționale și la trecerea spre un nou model de organizare și funcționare a lumii economice.
Cei care consideră că actuala criză se înscrie într-un ciclu conjunctural normal insistă asupra faptului că reculul activității economice se explică printr-o creștere excesivă a prețurilor în imobiliar, în contextul unei creșteri exagerate a construcției de locuințe și printr-un preț excesiv al activelor financiare. Ei consideră că relansarea va urma după o perioadă de „corecție", pe parcursul căreia prețurile din imobiliar și ale activelor financiare vor scădea și se va lichida stocul de locuințe nevândute.
Cei care susțin că actuala criză anunță o ruptură violentă și definitivă cu societatea consumatoristă, bazată pe o creștere economică de durată, se bazează pe faptul că anterior crizei, cererea menajelor era suportată nu numai prin nivelul veniturilor proprii, ci și printr-un înalt grad de îndatorare. Se consideră că după criză nu se va mai putea conta decât pe venituri, ceea ce va determina nu numai o scădere a cererii și a nivelului activității în economia reală, ci și o depreciere constantă a tendinței de creștere. Astfel, sunt de părere susținătorii acestui punct de vedere, insuccesul unor politici contraciclice, practicate în unele țări, se explică tocmai prin faptul că nu avem de-a face cu o criză ciclică, ci cu o criză de model, atacabilă doar cu politici structurale capabile să schimbe nu numai raportul dintre nevoi și resurse, ci și mentalități și comportamente.
(Va urma)
