“Cel care nu își amintește trecutul este condamnat să îl repete”
George Santayana
O problemă ridicată nu o dată, în trecut - și care s-ar putea să reapară cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la încheierea lui - ar fi aceea dacă el mai este valabil.
Mai înainte de a se scandaliza pentru insolența ascunsă sau bănuită în această întrebare, cititorul este invitat să reflecteze asupra rândurilor ce vor urma.
Moralmente - și în fapt - Tratatul de la Trianon este, indiscutabil, o realitate și în prezent. Din punct de vedere strict juridic însă, răspunsul nu e ușor de dat, dintr-odată.
El n-a fost niciodată denunțat formal și oficial, potrivit practicilor internaționale. Multe dintre prevederile sale s-au stins prin însăși executarea lor ori prin depășirea termenului lor de validitate.
Clauzele cele mai importante - cele teritoriale și militare - au fost modificate, deci parțial anulate, prin acțiunile guvernelor maghiare din 1939-1941, sprijinite de Germania și Italia. Ne referim la invadarea Ucrainei Subcarpatice, la 15 martie 1939, la anexiunile în baza celor două dictate de la Viena (2 noiembrie 1938 și 30 august 1940) și la invadarea și anexarea, în aprilie 1941, a triunghiului dintre Tisa, Dunăre și Sava, numit de sârbi Voivodina, iar de unguri Bacska.
Precizăm, de îndată, că încălcarea unilaterală a unui tratat, mai ales când s-a săvârșit prin dictat, prin forță sau amenințare cu forța, nu înseamnă nulificarea lui de drept.
Tratatul de Pace de la Paris, semnat de Ungaria după Al Doilea Război Mondial, la 10 februarie 1947, a restabilit clauzele teritoriale ale Tratatului de la Trianon, reconfirmându-le prin consens internațional.
Bineînțeles că, în situația mult schimbată, numeroase alte clauze ale tratatului din 1920 n-au avut de ce să fie reiterate și confirmate.
Contestarea Tratatului de la Trianon, în substanța sa, implica deci și contestarea celui de la Paris, din 1947 și, prin aceasta, a ordinii politice și de drept instaurate după Al Doilea Război Mondial. Ceea ce înseamnă introducerea unui principiu de instabilitate în ordinea mondială.
Europa nu se află foarte aproape, dar nici prea departe de aceasta. Tratatele internaționale multilaterale sunt citate în ultima vreme foarte rar. Din unele motive, ele apar ca jenante. Mulți dintre cei de la care ne-am aștepta să le apere îndeamnă la încheierea, în plasa lor cu ochiuri devenite prea largi, a unor tratate bilaterale. Ele, tratatele bilaterale, par a fi devenit preferatele diplomației mari, întrucât reprezintă angajamente limitate la doi parteneri - rar și parcimonios garantate de un al treilea - și pot fi ușor denunțate, fără a determina reacții în lanț.
În această concepție, popoarele, după versul poetului, “se prind de mâini și se desprind”, în așteptarea clipei de sublimă inspirație în care “se vor îmbrățișa în fața tiranilor doborâți, a pământului consolat și a cerului satisfăcut” (îl cităm pe deputatul Isnard, în Adunarea Legislativă a Franței, la 29 noiembrie 1791).
Până când toți vor crede acest lucru, va persista însă teama, alimentată de înțelepciunea reflecției asupra celor petrecute în ultimele decenii, că repunerea în discuție a ordinii internaționale de drept, fragmentarea ei între răspunderi limitate din punct de vedere juridic, speranța de a menține cu forța un asemenea nou echilibru, necesarmente instabil, sunt naivități ce ar putea duce la consecințe ca acelea care s-au dezvoltat catastrofal, din spiritul concesiv față de autoritatea tratatelor internaționale, manifestat între 1933-1938.
Acad. prof. dr. CAMIL MUREȘANU
***
În final, propun cititorilor noștri un exercițiu de “istorie post-factuală”. Se împlinesc, chiar în aceste zile, 75 de ani de la Holocaustul evreilor din Transilvania de nord, cea “retrocedată” Ungariei fasciste de doi dictatori demenți, i-am numit pe Hitler și Mussolini, prin Dictatul de la Viena din 1940. Au fost atunci ghetoizați 164.000 de oameni și trimiși în lagărele morții Auschwitz-Birkenau. Au fost uciși 135.000 pentru “vina” de a fi evrei. A fost apogeul unei acțiuni de epurare etnică globală concepută de guvernele ungare legitimate de Miklós Horthy care începuse cu patru ani înainte, prin uciderea a 1.100 de români și alungarea a 220.000 de români de pe pământul lor natal.
Iar acum să ne închipuim că, în 1920, în micul palat de la Trianon, contele Ápponyi, șeful diplomației ungare, ar fi reușit să convingă prin false hărți și statistici, că, în ciuda hotărârii Marii Adunări de la Alba Iulia, Transilvania trebuie atribuită Ungariei. Numărul victimelor din rândul evreilor ar fi fost probabil dublu, iar românii, în cea mai mare parte, ar fi dispărut ca naționalitate.
Revenind la zilele noastre, pierzând în cel de-Al Doilea Război Mondial, Ungaria fascistă a fost din nou redusă la teritoriul ei etnic, prin hotărârile Tratatului de Pace de la Paris din 1947. Straniu este că, deși actualele hotare au fost recunoscute din nou în 1947, la Paris, ținta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul!
Misterul acestei amnezii deliberate, își are, în primul rând, explicația în puterea magică a sloganului “Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada ofensivei iredentiste, între cele două războaie mondiale, “Trianon” s-a întipărit adânc în conștiința națională ungară. Reluarea lui în prezent, înarmează cauza iredentist-revizionistă cu un atu redutabil. Tactica contează, în același timp, pe ignoranța crasă a tineretului în materie de istorie și pe alimentarea cu informații eronate a publicului mondial, care ignoră în linii mari istoria acestei părți a Europei.
Dezinvoltura iresponsabilă cu care este reclamată pe toate căile “nedreptatea” săvârșită în Palatul mic de la Trianon, explică de ce publicul larg, neavizat, ignoră cu totul Pacea de la Paris, din 1947, de parcă nici n-ar fi existat un Al Doilea Război Mondial, pierdut de Ungaria fascistă, război care s-a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a țărilor cărora li s-au răpit teritorii prin forță sau prin dictate de către vecinii lor unguri.
