DIN FRIGUL PIETREI RĂZBATE CUVÂNTUL
Cer de apă-i nesfârșitul acesta din jur,
singur în ochi cuprinzând tremurata lumină
a umbrei
prin cristalinul nor alb;
cu scrâșnet sinistru,
încet-încet, larg se deschid
porțile-nserării,
să intre umbra
în corabia întunericului;
din frigul pietrei răzbate cuvântul,
pentru metaforele nopții venind,
fulgerele bat la fereastra oglinzii de ape,
cu degete subțiri de ceață albastră;
speriatele umbre,
cu inelul de raze,
din somnul nopții se-ntorc
în țărâna tăcerii.
CU ROUA TĂCERII-N SPINARE
Cu roua tăcerii-n spinare,
viitoarea dimineață și ea se va trezi,
ieșind din placenta nouă a nopții,
precum lumina din oul mare
al începutului;
deocamdată
târâș noaptea pleacă -
miriapod al timpului
și-al văzduhului trist,
însoțind stolul gâzelor cerului,
din găoacea târziului ieșind -
păsări negre ale întunericului;
potolirea ceții va putea avea loc
doar în ochiul oglinzii privindu-se;
în zâmbetul stelelor târzii,
născându-se,
răsăritul se rumenește.
LÂNGĂ IZVOARELE APELOR
Cu limba ostenită,
la vremea frunzelor vin,
smeritul prins
în pânza de păianjen
a trecerii,
pe ceruri privirea plimbând
să-Ți caut numele;
roua mi-a spălat așternutul,
ochiul tulburat
de visare caută veselia
luminii
peste rodul grâului;
peste munți porunca-Ți aud,
când apele urii vrăjmașilor
mă împresoară,
tulburând cu umbre
fântânile sufletului;
țărâna începuturilor
o îmbrățișez cu inimă dreaptă
peste sabia lucitoare,
unealtă de moarte;
în groapa nopții,
stăpân peste lucrul mâinilor mele,
prin cărările munților cer
judecat să fiu cu dreptate;
cu strâmbătatea gândului
am jefuit crinul
de albul disperării lui;
cu glasul plângerii mele
mă rog Ție, Doamne,
scutește-mă de limbile cele viclene;
acolo unde moștenești marginile pământurilor,
cu aceeași lumină ne înseamnă pe toți
și fă-mi sălaș lângă casa și inima Ta.
(Din volumul “Poeme cu ochii de iarbă nouă”, Ed. Vatra Veche, 2016)
